Mirabilissemper's Blog

Atentă la cărțile generației tinere, am ajuns la un roman care este un bestseller, în contextul traducerii acestuia în numeroase limbi și al răspândirii globale de care are parte Motanul care voia să salveze cărțile. Am citit și am ascultat cartea, grație unei aplicații/biblioteci cu audiobookuri și  e-bookuri. Avantajele tehnologiei digitale m-au cucerit și prin intermediul acestei aplicații plătite, care mi-a oferit o lectură flexibilă, adaptată ritmului meu de viață actual.

Autorul acestei ficțiuni formative, Sosuke Natsukawa, este născut în Japonia, în 1978, este medic în Nagano. A debutat cu „Kamisama no Karute”, publicat în 2009. Această carte l-a consacrat în Japonia ca scriitor și a demonstrat că poate transforma experiența medicală într-o literatură accesibilă și emoționantă. Succesul ei a stat la baza carierei literare ulterioare. Volumul de debut al lui Sosuke Natsukawa a fost ecranizat și adaptat pentru televiziune, aducându-i notorietate scriitorului.

Motanul care voia să salveze cărțile nu este un volum YA pur, fiind promovat ca o ficțiune cross-over, datorită reflecțiilor metatextuale și culturale, criticii la adresa comercializării literaturii, a simplificării textelor, a obsesiei pentru lectura facilă, superficială. O carte cu Tigruț, motanul ghiduș, dar înțelept, cu un anticariat în care trăiește un adolescent debusolat, sunt premisele unei cărți care atrage atenția unui public larg.

Romanul cu elemente fantasy, cu caracter alegoric, este o demonstrație reușită a utilității cărților (care poate folosi în pregătirea elevilor pentru Olimpiada „Lectura ca abilitate de viață”), mesajul optimist, educativ accentuând importanța recunoștinței, a prieteniei, dar și a educației în existența tinerilor.

În imaginarul cultural, pisica/motanul vorbitor sunt motive literare care apar deseori, slujind mesajului operei de artă. În cultura digitală contemporană pisica este una dintre cele mai virale prezențe, generând milioane de vizualizări și distribuiri. Astfel, este justificată alegerea unui asemenea simbol-personaj, permițând articularea fantasticului și reflecția morală, punând în valoare accesibilitatea textului.

Imaginea motanului vorbitor a apărut și în „Maestrul și Margareta” al lui Mihail Bulgakov, Behemot, fiind un animal subversiv, monstruos, negru, din alaiul lui Woland (întruchipare a Diavolului). Este un instrument al satirei politice, un mediator între planul realist și cel metafizic.

Nu pot să nu amintesc operele lui Haruki Murakami, în care pisicile, vorbitoare sau nu, dar cu însușiri supranaturale, sunt integrate firesc într-o realitate scindată. De fapt, romanul lui Sosuke Natsukawa moștenește atmosfera din prozele celebrului scriitor, preia imaginea adolescentului solitar, realismul magic, inserția fantasticului în cotidian, autorul construindu-și opera ca o ficțiune accesibilă, pedagogică, cu un mesaj etic explicit despre lectură.

Cartea are o compoziție unitară, se deschide cu un prolog și se încheie cu un epilog. Romanul folosește un motiv mitologic, labirintul, motanul fiind un ghid spiritual în călătoria prin cele trei spații simbolice, reflecții/reflexii ale modului în care sunt tratate cărțile în societatea contemporană. Despărțirea de Tigruț, ieșirea din ultimul labirint, maturizarea lui Rintaro, adolescentul care conștientizează limitele propriei ignoranțe, sunt paginile finale ale romanului despre cărțile care au suflet și putere, despre prietenie și iubire.

Cartea se bazează și pe relația discipol-maestru, bunicul trecut în lumea celor drepți fiind un personaj absent în economia scriiturii, dar la învățăturile căruia Rintaro Natsuki meditează mereu. Motanul numit Tigruț este, de asemenea, un pedagog sui generis, datorită căruia tânărul învață atât de multe lucruri: lecții de viață, valori ale umanității, dar își extinde și orizontul cultural. Discursul său, cu valoare etică, despre compasiune și empatie în societatea contemporană este critic și moralizator:

„-Compasiunea și empatia nu sunt puteri supranaturale sau speciale, continuă Tigruț. Sunt calități înnăscute, pe care toți le avem. Problema e că în vremurile astea nebune pe care le trăim, mereu pe fugă, preocupați doar de noi înșine, prinși în rutina și monotonia de zi cu zi, compasiunea și empatia nu mai există. Au dispărut. Pur și simplu, oamenii le-au pierdut. Nici tu nu faci excepție.

Rintarō a rămas fără cuvinte.

– Copleșiți de grija zilei de mâine, ne gândim doar la noi, suntem mai egoiști, uităm de ceilalți, nu mai știm cum să empatizăm cu ei, cum să le arătăm compasiunea noastră. Ne-am pierdut inima, sufletul. Iar cei care și-au pierdut sufletul nu mai pot simți durerea prin care trec semenii lor. Mint, îi rănesc, le fac rău, merg înainte călcând pe cei slabi, nu mai simt nimic, în inima lor nu mai e loc pentru emoții, pentru sentimente. Lumea e plină de oameni care și-au pierdut sufletul, umanitatea.”

De fapt, personajele principale are acestui roman sunt cărțile. Ele revin cu obstinație în probele prin care trece Rintaro, salvându-le de la distrugere, de la o lectură superficială, banală, care le mortifică sensul. Laitmotivul cărților care au putere, care schimbă destine, care au suflet sunt reflecții extrase din învățăturile pe care și le însușește tânărul moștenitor al anticariatului bunicului său:

„ – Și cărțile au suflet, spune dintr-odată Tigruț. Frumoșii săi ochi verzi strălucesc în întuneric, reflectând lumina stelelor.

– O carte care stă nemișcată pe un raft nu e decât un teanc de hârtii prinse într-un cotor, între coperți. O carte, oricâtă putere incredibilă ar avea ca să schimbe lumea sau orice poveste nemaipomenită ar prezenta, nu va rămâne decât o grămadă de hârtie, dacă nu e niciodată deschisă și citită.”

Metafora cărților cu suflet revalorizează relația dintre cititor și actul lecturii. O operă literară nu poate exista decât prin cititor. El este alături de scriitor, parte a acestei triade magice care dă sens lumii. Cărțile au un rol formativ, educativ, etic, aceste roluri rămânând latente, dacă nu există implicarea celui care mângâie paginile cu sufletul, mintea și ochii.

Capitolul „Al treilea labirint: Comerciantul cu cărți” se încheie cu mărturisirea lui Rintaro, care enumeră încercările prin care a trecut și este recunoscător pentru ajutorul primit. Evadarea dintre pereții anticariatului, în numele salvării cărților, înseamnă confruntarea cu viața, simbolizează disponibilitatea de a lua în piept necunoscutul, de a primi în viața sa oameni noi. Dialogul cu motanul sugerează că salvarea nu vine din izolare, ci din prietenie și deschidere față de lume:

„După moartea bunicului, nu mi-a mai păsat de viața mea. Mama și tata au murit de mult, bunicul s-a prăpădit și el. Mi s-a părut nedrept ce mi se întâmplă, eram sătul și obosit de tot și de toate, nu mai aveam chef de nimic. Și atunci, ai apărut tu…, zice băiatul, timid, scărpinându-se ușor în creștet. Dacă nu ai fi apărut în viața mea, sunt sigur că acum n-aș mai fi aici, zâmbindu-ți. Mi-ai spus că trebuie să te ajut, dar adevărul e că tu ai fost cel care m-a ajutat pe mine, zice Rintarō uitându-se la Tigruț, apoi trage adânc aer în piept și continuă: M-am închis între pereții anticariatului, dar tu m-ai scos cu forța din el. Îți mulțumesc.

– Nu e rău că te închizi între pereții anticariatului, îi răspunde motanul cu voce joasă. Pe noi ne îngrijorează că te-ai închis în carapacea ta.

– Carapacea mea…

– Ieși în lume, ieși din carapace…

Cuvintele motanului, spuse calm și cu blândețe, topesc inima băiatului.

– Nu te transforma în prizonierul singurătății. Nu ești singur. Ai mulți prieteni care au grijă de tine. ”

În esență, Motanul care voia să salveze cărțile nu este un roman cu teză, dar, fără didacticism, pledează pentru importanța lecturii, prietenia, iubirea, toleranța fiind valorile supreme ale unei lumi frumoase și bune.

prof. LOREDANA STAN

Despre Narine Abgarian am mai scris atunci când am citit „Viața e mai dreaptă decât moartea”, remarcând structura epică originală și un univers narativ care are ca centrum mundi orășelul Berd, în care autoarea s-a născut. Alt volum al scriitoarei armene a intrat în atenția mea, când Alexandra Oprea, sclipitoarea mea fostă elevă, a elogiat volumul Din cer au căzut trei mere, iar Maria Popescu, curioasa filologă de clasa a X-a, a propus-o pentru Cercul de lectură „Animus”.

Din cer au căzut trei mere este o carte a vieții, a speranței și a încrederii în valorile binelui. În ciuda marilor tragedii prin care trece satul Maran, acest spațiu și oamenii săi sunt plini de vitalitate, suferința oferind o lecție a demnității supreme.

Războaie, cutremur, foamete, molime, secetă sunt dezastre prin care trec acești oameni, transmițându-și traumele de la o generație la alta, realismul magic făcând atât de firesc traiul într-o comunitate tradițională. Moartea este omniprezentă, dar forța vieții o transcende. Miturile, memoria transmisă oral, superstițiile creează credința că există un ritual al vieții care poate ține la distanță moartea.Viața se apără prin povești și tradiții, repere care mențin speranța în oameni: „Dar îngerii morții nu aveau răgaz -ei cădeau din picioare de oboseală întâmpinând și ducând la ceruri noi și noi suflete răpuse de suferință. […] Bunica voastră, răposata Arusiak, povestea că oamenii mor mai cu seamă atunci când cocoșii dorm adânc. Și ei dorm tun în enbaști, de la miezul nopții până la prima geană de lumină. […] Ei sperie moartea cu cântatul lor. Dacă un om moare ziua, asta se întâmplă pentru că nu a apucat cocoșul să cânte la timp.”

Având o structură de basm, (cu un final fericit și cu un mesaj optimist) din care scriitoarea a extras și titlul întâlnit în formulele de încheiere a poveștilor armene, romanul are trei părți scrise Pentru cel care a văzut, Pentru cel care a povestit, Pentru cel care a ascultat, evidențiindu-se legătura dintre generații, moștenirea spirituală transmisă de cei care au trăit istoria, către generațiile viitoare, care au datoria să nu uite suferințele înaintașilor.

Construcția alegorică a cărții face ca localitatea Maran să fie, după cum explică Narine Abgarian, simbolul Armeniei sau al oricărei țări mici, cu oameni lăsați de izbeliște, care a trebuit să se descurce singuri. Acestor oameni și acestor locuri „care mor exact în ziua în care le părăsim[…] se închid cu toate zăvoarele, se umplu de praf și cenușă, se transformă într-o iluzie, într-o nălucire, […] scriitoarea le oferă un viitor, reabilitând existențele marginale, istoriile mici, care se pierd în marea Istorie.

Cartea o are ca personaj central pe Anatolia (prenume care înseamnă „răsărit”, putând fi interpretat ca metaforă a renașterii, dar și ca sugestie la identitatea armeană), femeia care la începutul romanului „s-a întins să moară”, dar al cărui destin contrazice legile fatalității. Romanul povestește cu nostalgie, umor fin, sensibilitate, realism, felul în care Anatolia nu doar că supraviețuiește, ci regăsește iubirea, după o căsătorie plină de umilințe și violențe, devine mamă, dă naștere unei fetițe, eveniment de care se bucură întreaga comunitate, într-o sărbătoare a vieții, a dorinței de a învinge moartea.

În Epilog, scriitoarea rezumă deliberat acțiunea romanului, oferind o cheie de interpretare cărții, finalul fiind o transfigurare a suferinței și o victorie asupra tragediei colective. Formula celor „trei mere” arată respectarea tradiției orale, legitimând Povestea: „acum e vorba despre cum, cu exact un an și o lună în urmă, vineri, imediat după amiază, când soarele, trecând de zenit, se rostogolea ceremonios spre marginea de apus a văii, Sevoianț Anatolia s-a întins să moară, fără să știe ce multe minuni o așteptau, și iată că acum aceste minuni au venit, și respiră ușor și blând, și așa să fie mult timp, și așa să fie mereu, și noaptea o să facă vrăji, ocrotindu-i fericirea, și va rostogoli în palmele-i răcoroase trei mere, pe care apoi, cum se spunea în poveștile maranenilor, le va arunca din cer pe pământ — unul pentru cine a văzut, unul pentru cine a povestit, iar al treilea pentru cine a ascultat și a crezut în bine.”

Din cer au căzut trei mere este romanul unei comunități, al solidarității umane, al unui topos al rezistenței în fața delabrărilor de orice natură. Satul Maran este construit ca un organism viu, ca un spațiu al continuității, lirismul descrierilor accentuând imaginea unui loc care renaște odată cu oamenii săi. Maranenii supraviețuiesc nu prin gesturi spectaculoase, ci printr-o etică a rezilienței, continuându-și munca, păstrându-și tradițiile, respectând memoria înaintașilor: „Maranul chinuit de frig și întuneric a oftat în sfârșit de ușurare, a scârțâit din uși și din portițe și a deschis larg ferestrele, lăsând  lumina soarelui să intre. Bucuria că în sfârșit trecuse iarna înghețată și necruțătoare era atât  de mare, încât umbrea teama de moarte. Maranenii se obișnuiseră de mult cu bombardamentele, așa că, fără să le mai dea atenție, și-au reluat îndeletnicirile zilnice […]”

Viața individuală pare că are sens doar în interiorul comunității, apropierea dintre oameni substituind precaritatea existenței și violența istoriei: „Fiecare locuitor al Maranului își cunoștea consătenii pe toate fețele, se știau unii pe alții ca-n palmă – cu toate necazurile, tristețile, bolile și bucuriile lor rare, dar atât de mult așteptate. Se purtau unii cu alții cu simpatie și bunăvoință[…]”

Din portretul colectiv al oamenilor Maranului, nu putea să lipsească legătura cu realismul magic, cu visele. Manifestări ale subconștientului, visele, sunt mesaje care pot orienta existența și pot oferi un sens evenimentelor trăite. Granița dintre real și supranatural este permeabilă, imaginarul fiind o extensie a cotidianului, protejând echilibrul interior în fața suferinței: „Maranenii dădeau importanță deosebită viselor. Și le povesteau unii altora, încercând să ghicească sensul tainic pe care-l purtau acestea. Neapărat lămureau care era ziua săptămânii. Dacă era duminică, nu era motiv de îngrijorare – visul de duminică e neutru, nu prevestește și nu promite nimic. În noaptea de marți spre miercuri însă trebuie să ții minte tot ce vezi, fiindcă tocmai miercurea, între primul și al doilea cântat al cocoșilor, vin visele prevestitoare.”

Tot aici găsim iubirea pentru animale, păsări și cărți, plăcerea pentru savori gastronomice, mirodenii, experiențe senzoriale sinestezice. Grija pentru formele fragile ale vieții, dorința de a păstra sensibilitatea într-o lume afectată profund de suferință sunt imaginile pline de lumină ale cărții. Deși romanul descrie atâtea forme de nefericire, nu există nicio durere descrisă gratuit sau o tragedie menită să provoace emoția cu orice chip.

Toate neplăcerile marenenilor sunt tratate solidar, așa cum se povestește în Capitolul 5, din partea a doua a romanului, istoria Valinkăi, care, în încercarea de a-i prepara fiului care se va întoarce acasă sali, lipii pufoase cu zahăr, aruncă drojdia expirată la gunoi, provocând un dezastru olfactiv și vizual în curtea femeii. Întreaga comunitate participă la restabilirea ordinii în gospodăria Valinkăi, Vasili, soțul iubitor al Anatoliei, atribuind întâmplării un mesaj moralizator: „Orice încercare alungă un necaz. Socotește că ai scăpat de ceva mai rău.”

Istoria tragicomică a trimiterii pantofilor, pe lumea cealaltă, soțului Valinkăi, care fusese certată în vis, că bărbatul nu fusese încălțat în sicriu cu încălțările noi ilustrează îmbinarea dintre imaginarul tradițional și realitate, umorul și nostalgia umanizând moartea (Capitolul 3, partea a doua).

Câinele Patro, care îi revelează unei locuitoare din Maran rețeta simplă a fericirii („Unora le e de ajuns un os din supă ca să fie fericiți”), păunul alb, care protejează viața micului Tigrin, sunt personaje episodice și ele, care fac parte din universul care coexistă cu realitatea cotidiană, îmbogățind-o simbolic.

Narine Abgarian este neîntrecută în arta descrierii suferinței umane. Există în toate prozele sale o poetică a suferinței, durerea fiind o stare existențială permanentă, insinuată în gesturile cele mai banale, exprimată fără retorism și patetism. Fragmentul din Capitolul 2 al ultimei părți a romanului (pag.146) prezintă tragedia cutremurului, moartea celor dragi și suferința celor rămași să îi plângă. Accentul nu cade asupra detaliilor distrugerii satului sau al dispariției oamenilor, ci asupra normalității cu care oamenii se raportează la moarte. Lacrimile continue, gestul cotidian al schimbării batistelor, solidaritatea natură-oameni, imaginea femeii suferinde ca fiind întruparea statuii Pietà sugerează sacralizarea suferinței:„Cutremurul a luat cu el întreaga familie a lui Sarui, cu soț, soacră și trei copii – o fată și doi băieți; de fiecare dată, Valinkăi îi stătea sufletul un loc când își amintea cum alerga mama ei pe marginea prăpastiei, înnebunită de durere, strigându-și fiica și nepoții morți. Din acea zi blestemată, se trezea cu fața șiroindu-i de lacrimi și plângea toată ziua, fără hohote ori suspine; gătea, spăla, făcea curățenie, se ducea după cumpărături și lacrimile îi curgeau, îi curgeau întruna. Valinka îi înfășura în fiecare dimineață încheieturile mâinilor în batiste, ca să-și poată șterge fața cu ele, și le schimba din oră -n oră pe cele ude leoarcă cu unele uscate. Așa s-a și prăpădit Katinka, într-o eternă pietà pentru nefericita ei fiică, pe o vreme ploioasă, un potop chiar, care a ținut exact șapte zile după moartea ei și s-a oprit numai foarte puțin, cât să permit procesiunii de înmormântare să ajungă la cimitir și să încredințeze sicriul  pământului.”

Astfel, romanul Din cer au căzut trei mere de Narine Abgarian nu rămâne prizonierul tragediei, ci îi conferă sens, transformând suferința într-un spațiu al memoriei și al renașterii, al continuității vieții. Tragedia nu anulează sensul vieții, există bine și în spatele nedreptăților care li se întâmplă oamenilor.

prof. LOREDANA STAN

Fericirea e în actul următor de Marius Manole a fost foarte bine primită de cititori, rețelele sociale fiind pline de mărturii ale celor care au rezonat cu această lucrare de nonficțiune. O altă dovadă a aprecierii de care se bucură volumul lansat acum o lună, la Editura Bookzone, este premiul „Cea mai râvnită carte a târgului” (n.a.Târgul de Carte Gaudeamus), stabilit prin Votul Publicului.

O absolventă a clasei de filologie, promoția 2025, interesată de fenomenul cultural, îmi trimitea în 6 decembrie, de la Târgul de Carte Gaudeamus, ediția a XXXII-a, poze cu autograful obținut de la Marius Manole, pe cartea acestuia Fericirea e în actul următor. Frumoasă izbândă a profesorului care a promovat în cadrul cursurilor sale artiști români contemporani, dar mai ales, un mare succes al debutului scriitoricesc al actorului Marius Manole, care declara că acest volum a fost realizat, în primul rând, pentru generația tânără, care are nevoie de încredere în sine și în curajul de a nu mai repeta greșelile altora, pentru a ajunge la echilibru și mulțumire.

Iată că tinerii îi citesc volumul, îi urmăresc prestațiile artistice, actorul Marius Manole militând în toate aparițiile sale publice pentru un dialog al generațiilor, pentru implicarea acestora în viața societății. De altfel, în actul I, Copilăria, scena 7 „Exercițiu de sinceritate sau între scenă și viață”, autorul povestește despre campania inițiată de el în școli, după ce sondajele au scos la iveală că doar 7% dintre tinerii cu vârste între 18 și 24 de ani au votat.

Cartea Fericirea e în actul următor scoate la iveală încă o dată rolul lui Marius Manole de promotor cultural, de formator de atitudini, valori, practici sociale, fiind și un act de responsabilitate publică, autorul transformându-și notorietatea într-un instrument de utilitate educativă: „Singura idee care mi-a venit a fost să merg în școli și să vorbesc cu ei, să-i cunosc, să mă împrietenesc cu ei, să văd de ce au nevoie. Am fost în multe licee și am întâlnit mulți elevi. Am descoperit copii foarte inteligenți, capabili să aibă un discurs articulat, cu întrebări la obiect și păreri extrem de pertinente, dornici să se întâlnească cu oameni, să poarte un dialog  […] Am vorbit despre spirit civic, despre importanța cititului și a mersului la teatru, despre rolul culturii în dezvoltarea unei țări. Multe subiecte și povești din propria mea experiență, că să-i motiveze. O carte ajunge mai ușor în multe locuri; eu mă deplasez mai greu. Sper doar să nimerească acolo unde e nevoie de ea. Poate și de asta scriu acum.”

Pe lângă dimensiunea educativă a cărții, aceasta este scrisă și ca un act de omagiere, recunoștință, mulțumire publică pentru cei care au contribuit la formarea omului și actorului Marius Manole: „[…]paginile astea sunt și pentru a le mulțumi oamenilor generoși care au pus câte o cărămidă și mi-au dat din timpul lor ca să ajung să-mi îndeplinesc visul”. Sunt evocați profesori, prieteni din copilărie, colegi de facultate, de teatru, regizori precum Felix Alexa, Radu Afrim etc. care au marcat existența artistică, dar și personală, a lui Marius Manole.

Deși nu își arogă virtuți literare, autorul este un fin observator al naturii umane, un portretist capabil să surprindă pe scena vieții detalii individualizatoare. Astfel, portretul învățătoarei sale este construit cinematografic și surprinde tensiunea dintre ipostaza umană și rolul social: „Era genul de dascăl pe care orice elev și l-ar fi dorit: doamna Căbălău, elegantă, cu unghii lungi, roșii, cu care abia reușea să scrie la tablă; înaltă, cu părul roșu și care, în pauzele de zece minute, își strecura și o țigară – știu sigur, am urmărit-o. Îmi plăcea enorm: felul în care stătea într-un colț și ținea țigara mi se părea de o seducție irezistibilă. Dacă ar fi fost actriță, sunt convins că Almodóvar ar fi distribuit-o într-unul dintre filmele lui, pe care le-am descoperit mult mai târziu. Părea un om vesel: râdea mult la ore și ne îndemna să fim mereu curioși și neascultători. Spun „părea” pentru că, în pauza de țigară, ochii ei spuneau altceva despre viața ei – își pierdeau strălucirea și se făceau ca nisipul mării, deși, la cursuri, erau verzi-smarald. Se cuibărise un fel de tristețe acolo, iar ea încerca s-o alunge cu fumul care-i ieșea din gura conturată cu mult ruj roșu.”

Prezent în calitate de scriitor, în emisiunea „Jurnal Cultural” (TVR Cultural), Marius Manole explica semnificația titlului volumului său, demontând mecanismele care anulează fericirea și explicând capcana retorică, folosită cu sens invers. Titlul este deliberat provocator, toată cartea fiind o călătorie prin cei 25 de ani de carieră artistică, din care autorul a înțeles că fericirea există doar în prezent. Fericirea nu poate fi amânată la nesfârșit, revelație la care a ajuns după ce a înțeles că bucuria i-a fost anulată de frica imperfecțiunii, de presiunea de a nu dezamăgi: „[…]am înțeles că, timp de 25 de ani, am trăit într-o frică permanentă care mi-a secătuit sufletul și mi-a luat toată bucuria. Timp de 25 de ani mă culcam și mă trezeam cu gândul că trebuie să fiu mai bun și mai bun. Că nu am voie să greșesc, că nu am voie să dezamăgesc publicul. Că eu nu contez, că singurii care contează sunt oamenii care intră în sală și că nu am voie să nu fiu perfect. Că ani și ani nu m-am bucurat de niciun lucru bun care mi se întâmpla și refuzam să fiu fericit, pentru că eu învățasem de mic faptul că actorul fericit și mulțumit nu poate face artă adevărată, că numai din durere se creează.”

Volumul memorialistic a fost scris pe parcursul a două luni, rapid, sub impactul primelor gânduri, fără a mai reciti produsul rezultat, pentru a nu fi supus autocenzurii. E o carte sinceră, o încercare de a face pace cu sine, după ce i-a dat totul teatrului, actorul nefiind pregătit niciodată pentru rolurile pe care i le-a oferit viața. În confesiunea sa revine ca un fir roșu motivul stelei norocoase, care se confundă chiar cu Dumnezeu, autorul fiind convins că menirea sa a fost aceea de a face teatru, luptând pentru împlinirea idealului său, acela de a deveni un actor bun. Relația cu Dumnezeu nu este a unui creștin practicant, ci este o legătură profund personală, reflexivă, interiorizată, definită etic (bunătate, caritate, iertare), iar credința presupune dialog și sărbătoare (pag.74): „Poate m-a ferit Dumnezeu sau steaua mea norocoasă… dar dacă steaua mea norocoasă e chiar Dumnezeu? Cred eu cu adevărat în Dumnezeu? Răspunsul e: da, cred. În „Dumnezeul” meu. Biserică nu m-a convins că oamenii din ea merită neapărat ascultare. Merg la biserică, dar pentru mine credința înseamnă omul bun, atent la ce e în jurul lui, capabil să ierte și să nu facă rău altui om, să se iubească pe el și pe cei din jur. Asta e Dumnezeu pentru mine.[…] poate că ăsta e Dumnezeu: o sărbătoare. Cineva special la care te duci, din când în când, să vorbești.”

Volumul, având structura unei piese de teatru, organizat pe acte, tablouri și scene, prezintă în ultima parte epoca maturizării sale, amintind de roluri și spectacole care l-au marcat, introducând în confesiune detalii neștiute, care evidențiază efortul supraomenesc, devotamentul pentru profesie, idealismul și intransigența omului. Deși Marius Manole menționează că volumul nu este neapărat despre teatru, reflecțiile despre rivalitățile din lumea artistică, participarea la festivaluri, premiile UNITER, pregătirea pentru premiere sunt pagini de substanță ale cărții și completează confesiunea cu o perspectivă lucidă asupra culiselor scenei. Rolul necuvântătorului din „Inimă de câine”, pentru care s-a pregătit urmărind patrupezi de pe stradă, colaborarea cu regizorul Andrei Șerban, prietenia cu Lia Bugnar, interpretarea din „Oscar și Tanti Roz”, rolurile din „Crimă și pedeapsă”, „Însemnările unui nebun” etc. sunt câteva experiențe povestite cu nostalgie, umor, luciditate.

În mod special, este de apreciat umorul cu care autorul reînvie întâmplări din trecut, de exemplu, secvența în care narează participarea la festivalul de la Florența și întâlnirea cu un regizor italian. Iluzia că va deveni vedetă de cinema în Italia, că își va da demisia de la Teatrul Național, că va părăsi țara, sunt contrazise de realitatea crudă, care îi temperează elanurile și îi configurează așteptările. Fragmentul devine un pretext pentru reflecții despre actorie ca meserie a prezentului, formulând o etică a artistului, văzut ca o ființă dilematică, mereu în tensiune (pag.223): „Le spun mereu celor mai tineri că asta e o meserie a prezentului. Că trebuie să joci în fiecare seară ca și cum ai călca pentru prima oară pe scenă. Există cineva în sală care te vede pentru prima dată și nu va înțelege niciodată de ce ești considerat un actor bun dacă nu-l convingi acum. Pentru noi nu există decât această seară, această șansă de a demonstra că merităm să fim acolo. Poate ăsta e paradoxul actoriei: trebuie să fii și stăpân pe tine, și fragil, vulnerabil; iar deși teatrul e, în fond, o minciună, trebuie să fii extrem de adevărat și sincer.”

O mențiune specială trebuie consemnată despre arta cu care este construită în carte relația cu părinții. Imaginea părinților săi este conturată din tușe simple, ascunzând duioșie, acceptare, înțelegere, revelație a iubirii, dar și confruntare ascunsă, suferință mută. „Scrisoare către părinții mei” conține declarația de iubire a fiului ajuns la maturitate, care înțelege acum absența cuvintelor „te iubesc” din comunicarea lor. Textul devine un gest de reparație afectivă, autorul înțelegând rigiditatea părinților mascată în protecție și grijă.

Fericirea e în actul următor este o apariție necesară în peisajul editorial românesc, fiind o carte sinceră de memorii, un exercițiu de vindecare interioară, dar poate fi citită și ca un minitratat sui generis pentru uzul actorilor tineri sau ca un ghid de educație morală pentru adolescenți și nu numai, pledând pentru curajul de a trăi în prezent.

prof. Loredana Stan