Mirabilissemper's Blog

Fericirea e în actul următor de Marius Manole a fost foarte bine primită de cititori, rețelele sociale fiind pline de mărturii ale celor care au rezonat cu această lucrare de nonficțiune. O altă dovadă a aprecierii de care se bucură volumul lansat acum o lună, la Editura Bookzone, este premiul „Cea mai râvnită carte a târgului” (n.a.Târgul de Carte Gaudeamus), stabilit prin Votul Publicului.

O absolventă a clasei de filologie, promoția 2025, interesată de fenomenul cultural, îmi trimitea în 6 decembrie, de la Târgul de Carte Gaudeamus, ediția a XXXII-a, poze cu autograful obținut de la Marius Manole, pe cartea acestuia Fericirea e în actul următor. Frumoasă izbândă a profesorului care a promovat în cadrul cursurilor sale artiști români contemporani, dar mai ales, un mare succes al debutului scriitoricesc al actorului Marius Manole, care declara că acest volum a fost realizat, în primul rând, pentru generația tânără, care are nevoie de încredere în sine și în curajul de a nu mai repeta greșelile altora, pentru a ajunge la echilibru și mulțumire.

Iată că tinerii îi citesc volumul, îi urmăresc prestațiile artistice, actorul Marius Manole militând în toate aparițiile sale publice pentru un dialog al generațiilor, pentru implicarea acestora în viața societății. De altfel, în actul I, Copilăria, scena 7 „Exercițiu de sinceritate sau între scenă și viață”, autorul povestește despre campania inițiată de el în școli, după ce sondajele au scos la iveală că doar 7% dintre tinerii cu vârste între 18 și 24 de ani au votat.

Cartea Fericirea e în actul următor scoate la iveală încă o dată rolul lui Marius Manole de promotor cultural, de formator de atitudini, valori, practici sociale, fiind și un act de responsabilitate publică, autorul transformându-și notorietatea într-un instrument de utilitate educativă: „Singura idee care mi-a venit a fost să merg în școli și să vorbesc cu ei, să-i cunosc, să mă împrietenesc cu ei, să văd de ce au nevoie. Am fost în multe licee și am întâlnit mulți elevi. Am descoperit copii foarte inteligenți, capabili să aibă un discurs articulat, cu întrebări la obiect și păreri extrem de pertinente, dornici să se întâlnească cu oameni, să poarte un dialog  […] Am vorbit despre spirit civic, despre importanța cititului și a mersului la teatru, despre rolul culturii în dezvoltarea unei țări. Multe subiecte și povești din propria mea experiență, că să-i motiveze. O carte ajunge mai ușor în multe locuri; eu mă deplasez mai greu. Sper doar să nimerească acolo unde e nevoie de ea. Poate și de asta scriu acum.”

Pe lângă dimensiunea educativă a cărții, aceasta este scrisă și ca un act de omagiere, recunoștință, mulțumire publică pentru cei care au contribuit la formarea omului și actorului Marius Manole: „[…]paginile astea sunt și pentru a le mulțumi oamenilor generoși care au pus câte o cărămidă și mi-au dat din timpul lor ca să ajung să-mi îndeplinesc visul”. Sunt evocați profesori, prieteni din copilărie, colegi de facultate, de teatru, regizori precum Felix Alexa, Radu Afrim etc. care au marcat existența artistică, dar și personală, a lui Marius Manole.

Deși nu își arogă virtuți literare, autorul este un fin observator al naturii umane, un portretist capabil să surprindă pe scena vieții detalii individualizatoare. Astfel, portretul învățătoarei sale este construit cinematografic și surprinde tensiunea dintre ipostaza umană și rolul social: „Era genul de dascăl pe care orice elev și l-ar fi dorit: doamna Căbălău, elegantă, cu unghii lungi, roșii, cu care abia reușea să scrie la tablă; înaltă, cu părul roșu și care, în pauzele de zece minute, își strecura și o țigară – știu sigur, am urmărit-o. Îmi plăcea enorm: felul în care stătea într-un colț și ținea țigara mi se părea de o seducție irezistibilă. Dacă ar fi fost actriță, sunt convins că Almodóvar ar fi distribuit-o într-unul dintre filmele lui, pe care le-am descoperit mult mai târziu. Părea un om vesel: râdea mult la ore și ne îndemna să fim mereu curioși și neascultători. Spun „părea” pentru că, în pauza de țigară, ochii ei spuneau altceva despre viața ei – își pierdeau strălucirea și se făceau ca nisipul mării, deși, la cursuri, erau verzi-smarald. Se cuibărise un fel de tristețe acolo, iar ea încerca s-o alunge cu fumul care-i ieșea din gura conturată cu mult ruj roșu.”

Prezent în calitate de scriitor, în emisiunea „Jurnal Cultural” (TVR Cultural), Marius Manole explica semnificația titlului volumului său, demontând mecanismele care anulează fericirea și explicând capcana retorică, folosită cu sens invers. Titlul este deliberat provocator, toată cartea fiind o călătorie prin cei 25 de ani de carieră artistică, din care autorul a înțeles că fericirea există doar în prezent. Fericirea nu poate fi amânată la nesfârșit, revelație la care a ajuns după ce a înțeles că bucuria i-a fost anulată de frica imperfecțiunii, de presiunea de a nu dezamăgi: „[…]am înțeles că, timp de 25 de ani, am trăit într-o frică permanentă care mi-a secătuit sufletul și mi-a luat toată bucuria. Timp de 25 de ani mă culcam și mă trezeam cu gândul că trebuie să fiu mai bun și mai bun. Că nu am voie să greșesc, că nu am voie să dezamăgesc publicul. Că eu nu contez, că singurii care contează sunt oamenii care intră în sală și că nu am voie să nu fiu perfect. Că ani și ani nu m-am bucurat de niciun lucru bun care mi se întâmpla și refuzam să fiu fericit, pentru că eu învățasem de mic faptul că actorul fericit și mulțumit nu poate face artă adevărată, că numai din durere se creează.”

Volumul memorialistic a fost scris pe parcursul a două luni, rapid, sub impactul primelor gânduri, fără a mai reciti produsul rezultat, pentru a nu fi supus autocenzurii. E o carte sinceră, o încercare de a face pace cu sine, după ce i-a dat totul teatrului, actorul nefiind pregătit niciodată pentru rolurile pe care i le-a oferit viața. În confesiunea sa revine ca un fir roșu motivul stelei norocoase, care se confundă chiar cu Dumnezeu, autorul fiind convins că menirea sa a fost aceea de a face teatru, luptând pentru împlinirea idealului său, acela de a deveni un actor bun. Relația cu Dumnezeu nu este a unui creștin practicant, ci este o legătură profund personală, reflexivă, interiorizată, definită etic (bunătate, caritate, iertare), iar credința presupune dialog și sărbătoare (pag.74): „Poate m-a ferit Dumnezeu sau steaua mea norocoasă… dar dacă steaua mea norocoasă e chiar Dumnezeu? Cred eu cu adevărat în Dumnezeu? Răspunsul e: da, cred. În „Dumnezeul” meu. Biserică nu m-a convins că oamenii din ea merită neapărat ascultare. Merg la biserică, dar pentru mine credința înseamnă omul bun, atent la ce e în jurul lui, capabil să ierte și să nu facă rău altui om, să se iubească pe el și pe cei din jur. Asta e Dumnezeu pentru mine.[…] poate că ăsta e Dumnezeu: o sărbătoare. Cineva special la care te duci, din când în când, să vorbești.”

Volumul, având structura unei piese de teatru, organizat pe acte, tablouri și scene, prezintă în ultima parte epoca maturizării sale, amintind de roluri și spectacole care l-au marcat, introducând în confesiune detalii neștiute, care evidențiază efortul supraomenesc, devotamentul pentru profesie, idealismul și intransigența omului. Deși Marius Manole menționează că volumul nu este neapărat despre teatru, reflecțiile despre rivalitățile din lumea artistică, participarea la festivaluri, premiile UNITER, pregătirea pentru premiere sunt pagini de substanță ale cărții și completează confesiunea cu o perspectivă lucidă asupra culiselor scenei. Rolul necuvântătorului din „Inimă de câine”, pentru care s-a pregătit urmărind patrupezi de pe stradă, colaborarea cu regizorul Andrei Șerban, prietenia cu Lia Bugnar, interpretarea din „Oscar și Tanti Roz”, rolurile din „Crimă și pedeapsă”, „Însemnările unui nebun” etc. sunt câteva experiențe povestite cu nostalgie, umor, luciditate.

În mod special, este de apreciat umorul cu care autorul reînvie întâmplări din trecut, de exemplu, secvența în care narează participarea la festivalul de la Florența și întâlnirea cu un regizor italian. Iluzia că va deveni vedetă de cinema în Italia, că își va da demisia de la Teatrul Național, că va părăsi țara, sunt contrazise de realitatea crudă, care îi temperează elanurile și îi configurează așteptările. Fragmentul devine un pretext pentru reflecții despre actorie ca meserie a prezentului, formulând o etică a artistului, văzut ca o ființă dilematică, mereu în tensiune (pag.223): „Le spun mereu celor mai tineri că asta e o meserie a prezentului. Că trebuie să joci în fiecare seară ca și cum ai călca pentru prima oară pe scenă. Există cineva în sală care te vede pentru prima dată și nu va înțelege niciodată de ce ești considerat un actor bun dacă nu-l convingi acum. Pentru noi nu există decât această seară, această șansă de a demonstra că merităm să fim acolo. Poate ăsta e paradoxul actoriei: trebuie să fii și stăpân pe tine, și fragil, vulnerabil; iar deși teatrul e, în fond, o minciună, trebuie să fii extrem de adevărat și sincer.”

O mențiune specială trebuie consemnată despre arta cu care este construită în carte relația cu părinții. Imaginea părinților săi, numiți din perspectiva copilului, jumătatemama și jumătate tata, este conturată din tușe simple, ascunzând duioșie, acceptare, înțelegere, revelație a iubirii, dar și confruntare ascunsă, suferință mută. „Scrisoare către părinții mei” conține declarația de iubire a fiului ajuns la maturitate, care înțelege acum absența cuvintelor „te iubesc” din comunicarea lor. Textul devine un gest de reparație afectivă, autorul înțelegând rigiditatea părinților mascată în protecție și grijă.

Fericirea e în actul următor este o apariție necesară în peisajul editorial românesc, fiind o carte sinceră de memorii, un exercițiu de vindecare interioară, dar poate fi citită și ca un minitratat sui generis pentru uzul actorilor tineri sau ca un ghid de educație morală pentru adolescenți și nu numai, pledând pentru curajul de a trăi în prezent.

prof. Loredana Stan

„Biserica mustește de adevăr și de bine. Dacă știm să împărtășim binele, suntem salvați” mărturisește Părintele Constantin Necula, o personalitate marcantă a vieții spirituale, culturale românești contemporane, o autoritate recunoscută în mediul bisericesc, universitar, în spațiul public, în general, datorită aparițiilor sale din mass-media, a conferințelor pentru publicul larg, a nenumăratelor cărți, studii, exegeze scrise de acesta. Părintele Constantin Necula este doctor în teologie, specializarea catehetică-omiletică și pedagogie creștină. Este profesor universitar și prodecan al Facultății de Teologie din Sibiu.

Sunt de apreciat în discursul său, susținut în medii variate, popularizarea învățăturilor creștine, abordarea problematicii contemporane, prin filtrul unui limbaj teologic accesibil, introducerea reperelor culturale, literare, istorice, în mesajul creștin, autenticitatea mărturisirii personale, care conferă credibilitate în abordarea temelor spirituale, morale, duhovnicești.

Am fost impresionată de o conferință susținută de Părintele Constantin Necula în urbea mea, în care acesta a vorbit despre legătura dintre tineri și libertate, apelând la dialogul cu sala, mizând pe interactivitate, răspunzând sincer întrebărilor de interes, care arătau nu neapărat o educație religioasă. Comunicarea cu tinerii a fost spontană, directă, transformând discursul teologic într-un dialog viu, care a inspirat și apropiat, fără a fi rostit ex cathedra.

Cartea Arsenie Boca. Sfântul cu inima cât cerul a apărut în 2025, la Editura Bookzone, fiind lansată și în cadrul Târgului de Carte Gaudeamus. Campania de promovare a Editurii Bookzone, filmele de prezentare (distribuite în social media ) a volumului în care autorul vorbește despre conținut, despre motivația scrierii acestei lucrări au fost demersuri importante care au făcut ca această carte să fie cunoscută.

Autorul vorbește cu modestie despre faptul că această lucrare este forma sa de recunoștință și de respect pentru Părintele Arsenie Boca, model de umanitate exemplară, transfigurată prin credință, și simbol al continuității vieții spirituale în spațiul transilvănean: „Nu este o cercetare pe documente pure, nu este doar o încercare de a mărturisi viața Părintelui, ci este modul meu de a-I săruta mâna. De a-I săruta mâna pentru păstrarea Ardealului întreg, pentru păstrarea unui Ardeal euharistic, în care împărtășania contează și în care spovedania merge mai departe. […]Viața Părintelui Arsenie este o mărturie că și în cele mai întunecate locuri există o cale spre lumină. Cartea aceasta nu este povestea unui sfânt, ci povestea unei șanse.

Volumul apărut în 2025 este continuarea lucrării „Să ne rugăm opt zile cu Părintele Arsenie” și își propune să evite mitizarea imaginii Părintelui Arsenie Boca, având în vederea canonizarea sa în 2025, prezentând cu argumente solide, cu un bogat aparat infrapaginal și cu o bibliografie amplă, viața celui căruia „o lume încâlcită i-a furat bucuria de a fi preot în slujire liturgică.”, zugrăvind „istoria desenată corect și fără excese, fără cancanuri.”

Arsenie Boca. Sfântul cu inima cât cerul este o biografie, cu valoare documentară, care urmărește cronologic etapele vieții lui Avva Arsenie al Ardealului. Pe parcursul celor nouă capitole ale cărții, Părintele Constantin Necula adoptă uneori un ton polemic, din dorința de a oferi o perspectivă cât mai veridică, în opoziție cu tendința unora de idealizare a imaginii Părintelui Arsenie Boca.

Cartea are o dimensiune confesivă, un caracter memorialistic, Părintele Constantin Necula asumându-și un discurs personal, vorbind despre emoțiile proprii, despre întâlniri providențiale, amintiri legate de „Sfântul cu inima cât cerul”. Nu întâmplător, cartea se deschide cu mărturisirea autorului despre prima vizită la mormântul de la Prislop. Descrierea drumului până la „pridvorul său de Cer” are valoare literară, forța metaforei, lirismul imaginilor, umanizarea naturii transformă amintirea într-un tablou cu semnificație universală. Astfel, o experiență personală devine oglinda unei suferințe universale, lacrima fiind limbajul durerii. Urcușul pe „firul unui pârâu de lacrimi” exprimă suferința colectivă, autorul fiind parte din acest drum al întâlnirii cu sacrul. Simbolul „crucii din Prislop” devine un reper definitiv, permanent, al regăsirii de sine, dar și al comunicării cu memoria lui Avva Arsenie: „Am ajuns pe o ploaie teribilă. Șiroaie de apă coborau panta asemenea unor izvoare răzlețite din curgerea lacrimilor pe obrajii săi de om cu durere pentru toți. Senzația reală că urc pe firul unui pârâu de lacrimi nu m-a părăsit niciodată de atunci încoace, ori de câte ori pot merge – nu foarte des – să-i respir liniștea. Am stat o clipă pe gânduri și apoi am început să mă rog cuminte. Fără cuvinte, fără nici o cerere. Fără niciun gând. Un soi de lipire a frunții mele de crucea lui. Așa am rămas de atunci. Lipit mereu de tâmpla crucii sale din culmea Prislopului.”

Volumul conține informații despre părinții Sfântului Arsenie Boca, despre devenirea sa academică, dar și despre definirea vieții sale interioare. Din acest punct de vedere, cartea Părintelui Constantin Necula poate fi un ghid spiritual pentru tineri, o lectură cu valoare pedagogică, pentru că inspiră și oferă repere de formare, evidențiind rolul important al educației și al dorinței de desăvârșire.

Profilul elevului și studentului Zian Boca este al unui tânăr care a fost șef de promoție, care a refuzat să fie „un suficient al lecturii lumii”, a respins cu vehemență condiția unui om mediocru, dobândind „libertatea asumată în Hristos” prin cultură: „Pentru mine a fost interesant să aflu  cum îl priveau colegii din vremea aceea. Știm că a studiat atent muzică, a învățat să cânte la flaut și a făcut din preocupările de matematică, desen, fizică, religie și muzică un mod de construire al culturii sale. […] Zian Boca era excepțional de înzestrat, cu o voință extraordinară, o memorie formidabilă, o putere de muncă și o tenacitate ieșită din comun.”

Părintele Constantin Necula analizează cu atenție rolul profesorilor, al Mitropolitului Nicolae Bălan, al tuturor formatorilor, în devenirea interioară și în parcursul existențial al tânărului Arsenie Boca, subliniind convingerea că „așezarea unui tânăr în culoarul său de devenire este cel puțin la fel de importantă ca și viața lui.”

În capitolul al doilea al cărții, intitulat sugestiv „Cum satură Teologia setea de Frumos. Iar Frumosul crește izvorul teologhisirii”, autorul construiește o parabolă narativă a vocației, a drumului duhovnicesc menit să fie înscris în existența tânărului Arsenie Boca. Visul aviației, specific oricărui tânăr, sugerează dorința de libertate, de a depăși limitele spațiului cosmic, dar cerul lui Dumnezeu îl atrage cu toată ființa, Teologia devenind un mediu propice studiului, al formării spirituale, al apărării credinței: „Zian Boca însă nu se gândea dintâi la teologie. Se voia student la aviație, la Cotroceni. Era bun la științe pozitive. Era susținut, până la un punct, de garanțiile tutorilor săi, dar sărăcia lui a biruit. Un tânăr învins de sărăcie alege calea contemplației în schimbul visului de a zbura. Însă Dumnezeu nu-i limitează accesul la Cer. Se înscrie la Teologie, la Academia Teologică Andreiană, la Sibiu. Și ea o Academie de Apărare Cerească. În a cărei propunere de creștere duhovnicească se așază necondiționat.”

Următoarele două capitole prezintă experiența studiilor la Academia de Arte din București, hirotonirea ca diacon celib, plecarea pentru trei luni la Muntele Athos. Este remarcată activitatea Părintelui Arsenie Boca de perfecționare a artei caligrafice, exprimate în chip minunat în manuscrisele sale. Autorul volumului consideră că Părintele se situează „în rândul ultimilor mari copiști mânăstirești ai Ortodoxiei românești.” Se consemnează și călugărirea, firea sa de artist fiind cucerită de cea de ascet și mistic, devenind duhovnic fără preoție, cu asumarea stăreției la Mănăstirea Sâmbăta. La pag. 90 se prezintă activitatea de „îndrumător de suflete”, argumentându-se cu numele unor „ucenici” păstrați în istoria Bisericii Ortodoxe. Portretul sugestiv al „pescuitorului de suflete” aflate în furtunile vieții, întărește imaginea unui spirit curajos, exigent, perseverent: „O încăpățânare de moț pusă în slujba pescuirii minunate a sufletelor celor aflați în apele tulburate de furtuna vieții.”

Unicitatea Părintelui, modul de viață pe care îl predică, dar îl întruchipează, sunt evidențiate în stil lapidar, autorul folosindu-se de limbajul specific lucrărilor religioase, hagiografice: „Smerit și mereu sub valul provocării, Părintele a oferit mai degrabă un model de gândire pastoral-ascetică fără precedent în teologia trăirii cu Hristos a vieții.”

De asemenea, cartea conține fragmente din opera Părintelui: predici, meditații evanghelice și cuvinte duhovnicești în spirit filocalic, ca o susținere a parcursului său spiritual și a modelului de viețuire pe l-a împlinit. Luciditatea reflecțiilor sale moral-religioase, propăvăduirea iubirii de Dumnezeu și de semeni, critica împotriva autosuficienței moderne conferă mesajului o valoare universală, menținându-l actual și relevant în contextul societății contemporane. Astfel, autorul analizează în spiritul unei lucrări documentate, argumentate, calitățile discursului Părintelui, evidențiind funcția formativă a discursului, structura retorică specifică predicii, capacitatea de a interpreta realitatea prin grilele teologice. Părintele Constantin Necula demonstrează că rostirea funcționează ca act de cunoaștere, avertisment moral și intervenție pastorală: „Părintele construia un discurs catehetic și omiletic cu deschidere în pastorația imediată, unde păcatele ardeau sufletele și unde ideologii opuse, dar cu aceeași rădăcină înnegrită de ieșirea din lucrarea Duhului Sfânt, sufocau deja chipul unui popor obosit de frică.”

Capitolele următoare prezintă „anii bucuriei și ai prigoanei” Părintelui: cele două arestări de către Securitate, deportarea la canalul Dunăre-Marea Neagră, alungarea de la Mănăstirea Sâmbăta de Sus și mutarea la Mănăstirea Prislop, desființarea acestui lăcaș de cult, stabilirea cu domiciliu forțat la București,  angajarea ca pictor secund la biserica „Sfantul Elefterie”, iar în 1961, la atelierul de pictură al Patriarhiei de la Schitul Maicilor, pictarea bisericii de la Drăgănescu, din județul Giurgiu. În prezent, monument al picturii bisericești, Biserica „Sfântul Nicolae” din satul Drăgănescu, considerată „Capela Sixtină” a Ortodoxiei, este o mărturie a harului de pictor bisericesc al Părintelui , arta devenindu-i acestuia un amvon tăcut.

Capitolul 8 al volumului este dedicat condiției Părintelui de „zugrav bisericesc și iconar de suflete”, având elemente ale unui tratat sui-generis de istoria artei: „Personal, socotesc pictura de la Drăgănescu unul dintre cele mai ample «Catehisme Votive ale țării». La vremea când orice tipăritură bisericească se cenzura și deseori era interzisă ca atare, Părintele reușește, fără să facă niciun compromis cu materialismul domesticului cotidian, să creeze un Crez în tablouri sacre care se învecinează în planul erminiei cu iconologia sfinților. Simplu. În Drăgănescu avem o catedră de mistică isihastă la îndemâna oricui știe să privească. Dacă priviți Părinții Isihaști desfășurați pe pereții lăcașului, veți căuta să vedeți cine poate fi parte din ei. […] Obligat parcă să tacă, Părintele rostește prin culoare și desen cea mai amplă cateheză despre libertatea omului în Hristos.” Astfel, volumul conține elemente de interpretare artistică riguroasă, dar este și o mărturie spirituală, în care Părintele Arsenie Boca este prezentat în continuitatea tradiției isihaste și iconologice a Bisericii.

Volumul Arsenie Boca. Sfântul cu inima cât cerul are o structură simetrică, se deschide cu mărturia plină de respect și de smerenie a autorului, consemnată în 25 iulie 2025, de sărbătoarea Adormirii Sfintei Ana, mama Mariei, Preasfânta Născătoare de Dumnezeu și se încheie cu rândurile care îi aduc slavă lui Dumnezeu, scrise în 29 august 2025, de Praznicul Tăierii Capului Sfântului Ioan Botezătorul. În interiorul ramei reprezentate de cele două confesiuni ale autorului se află istoria vieții Părintelui Arsenie Boca, redată simplu, dar nu simplist, din inima unui om obișnuit să spună povești ziditoare.

prof. Loredana Stan

Romanul lui Matteo Strukul, apărut la Editura Humanitas Fiction în 2019, a ajuns la mine ca dar de la Târgul de Carte „Gaudeamus”, oferit de distinsa și apreciata mea elevă, Maria Popescu-Vișan. Chiar dacă nu am o afinitate specială pentru lecturile istorice, romanul unuia dintre cei mai cunoscuți autori italieni de ficțiune istorică m-a captivat, astfel încât cele 290 de pagini le-am parcurs rapid. Un alt motiv care m-a îndemnat către lectura acestui roman a fost faptul că acțiunea acestuia se petrece în Serenissima Veneția, spațiu diegetic pe care l-am întâlnit și în „Sticlăreasa” de Tracy Chevalier.

Biografia și activitatea literară a romancierului Matteo Strukul consemnează faptul că acesta este, de asemenea, autor de proză scurtă și eseist, scenarist, autor de benzi desenate și de biografii muzicale, traducător, jurnalist și profesor de scriere creativă. Romanele sale istorice au fost traduse în peste 20 de limbi.

În toate prezentările autorului, este menționat că trăiește în Italia, dar și în Transilvania. Scriitorul mărturisește că a descoperit România prin intermediul Festivalului Internaţional de Film Transilvania (TIFF), în 2015, și că de atunci călătorește în fiecare an în țara noastră. Această legătură nu este însă una întâmplătoare, ci are și o dimensiune personală, aproape simbolică: „Pe de altă parte, numele meu de familie, Strukul, este de origine austro-ungară. Ştiu că am avut un strămoş din imperiu care s-a îndrăgostit nebuneşte de o veneţiancă. Deci s-au putea spune că este şi glasul sângelui care mă cheamă aici.”

Scriitorul subliniază că subtitlul romanului „Sonata inimilor frânte” are un rol esențial atât în conturarea personajului Giacomo Casanova, cât și în înțelegerea epocii reconstituite, ancorând acțiunea în Veneția secolului al XVIII-lea, în atmosfera barocului venețian și în universul artistic, muzical, al vremii, al sonatelor pentru clavecin: „În ziua aceea iubise piesele lui Scarlatti, dar acum avea nevoie să se piardă în prima sonată pentru clavecin a lui Benedetto Marcello. Simțea în opera marelui compozitor venețian toată magia și infinita iubire pentru orașul său. Era ca și cum Veneția ar fi respirat prin muzica aceea divină.[…] Era ca și cum, prin intermediul acelor note, i-ar fi vorbit și i-ar fi povestit despre libertatea la care se ajunge prin muzică, o fereastră fantastică într-o viață făcută din obligații și sarcini în serviciul Serenissimei.” Astfel, sonata este expresia unei Veneții aristocratice și decadente, aflate între splendoare și declin, oferind sugestia unui spațiu al libertății spirituale, în contrast cu constrângerile sociale și politice.

De asemenea, titlul romanului Giacomo Casanova. Sonata inimilor frânte evidențiază construcția de narațiune biografică, ficțională, în care fiecare dintre cele 58 de capitole face parte dintr-o „partitură” existențială, cu umbre și lumini, a unui personaj complex, perceput șablonard, ca arhetip al seducătorului. Eroul ficțional al lui Matteo Strukul este conturat complex, dincolo de granițele limitative ale tipologiei umane în care a fost încadrat. Casanova este aventurierul, călătorul, dar și cabalistul sau alchimistul, intelectualul, omul de litere, iubitorul de teatru, prieten al lui Carlo Goldoni, violonistul, cunoscătorul jurisprudenței, jucătorul la jocuri de noroc, spadasinul, funambulul. Mai presus de toate, Giacomo Casanova iubește sincer și luptă pentru împlinirea iubirii pure.

Așadar, avem de-a face cu un roman de aventuri, cu o carte istorică, după cum precizează autorul în finalul romanului, clarificând sursele de inspirație, menționând că ultima parte a ficțiunii este inspirată din evenimente reale, povestite în autobiografia lui Casanova. Personajul este înfățișat în perioada sa de glorie, la vârsta de 30 de ani, venirea în Veneția constituind intriga volumului, secvența amplificând reputația eroului legendar și contopindu-l cu istoria orașului lagunar:

„Omul acela era un blestem. Viciile sale, proasta lui influența asupra femeilor, zvonurile care circulau despre faptul că ar fi fost sprijinit de forte oculte…[…] Transforma în moarte și lacrimi tot ce a atingea. Desigur, poporul îl iubea, femeile făceau nebunii pentru el, cercurile de literați și artiști vedeau în el un soi de antierou rebel și deci un model. Dar Casanova era blestemul ordinii și al disciplinei. Iar într-un oraș ca Veneția, numai Dumnezeu știe de câtă ordine și disciplină e nevoie. Republica, între locuri de întâlnire și jocuri de noroc, teatre și bordeluri, saloane și taverne părea un depozit de muniții gata să explodeze, era un oraș volubil și lichid ca apa lagunei pe care luase naștere, o femeie lascivă și gata să se dăruiască celui care, mai bine decât alții, îi cunoștea viciile și trăsăturile distinctive.

De fapt, de la un asemenea om te puteai aștepta la orice. Iată de ce vestea întoarcerii sale era tot atât de bine primită că vestea unei epidemii de variolă.”

Casanova este redat în carte drept expresia spiritului venețian: seducător, decadent, imprevizibil. Între oraș și personaj se creează o relație de oglindire: amândoi trăiesc din exces, aparență și joc al măștilor. Reputația care îi precedă întoarcerea, comparată cu vestea unei epidemii de variolă, accentuează dimensiunea legendară a personajului. Casanova este așteptat ca o catastrofă sau o revelație. Intriga se alimentează din această așteptare tensionată: cititorul înțelege că simpla sa apariție va destabiliza echilibrul fragil al Serenissimei.

Romanul Giacomo Casanova. Sonata inimilor frânte este construit, apelând la o tehnică magistrală a gradării tensiunii narative, capitolele scurte, legând unitar cele patru părți și epilogul volumului. Structura polifonică a romanului pune în valoare imaginea personajului principal și a orașului Veneția. Planul evoluției individuale a lui Casanova se intersectează cu eforturile antagoniștilor acestuia, reprezentați de Inchizitorul de Stat Pietro Garzoni și de acolitul acestuia, Jacopo Zago, de a-l captura, închide și spânzura pe aventurier. Intersectarea acestor fire narative ca și planul narativ articulat în jurul în jurul triadei feminine Francesca Erizzo – contesa de Tirol, Margarethe von Steinberg– dama de companie a celei din urmă, Gretchen, dinamizează acțiunea cu o diversitate de conflicte exterioare: moral, politic, de interese, amoros.

Fundalul pe care este proiectată acțiunea este reprezentat de planul social-politic, în care Veneția secolului al XVIII-lea este evocată ca spațiu al ordinii rigide impuse de Republică, al controlului exercitat de instituții:„Locul acela era o manifestare absolută a puterii venețiene, un recipient extraordinar, care închidea în el o asemenea măreție și tradiție, încât era greu de crezut că toată splendoarea aceea putea fi conținută într-un singur loc. Și totuși, strălucirea aceea era perfectă pentru sarcina deosebit de înaltă pe care trebuia să o îndeplinească: de  a găzdui autoritatea guvernamentală care răspundea la numele de Consiliul celor Zece. În zilele acelea, instituția era chemată să ia decizii, chiar dacă nu întrunea condițiile, întrucât lipsea dogele, obligat să stea în pat din cauza gravei boli care îi măcina sănătatea.”

Planul social-politic este astfel construit în opoziție cu imaginea lui Giacomo Casanova. Dacă personajul întruchipează libertatea, concupiscența, imprevizibilul, Republica — prin Consiliul celor Zece — reprezintă controlul, disciplina și frica de dezordine. Veneția devine un stat care, pentru a-și conserva echilibrul, este dispus să suspende regulile obișnuite și să exercite puterea în mod absolut.

Romanul urmărește destinul lui Giacomo Casanova, prins într-o capcană orchestrată de contesa Margarethe von Steinberg, care îl convinge să o seducă pe Francesca Erizzo, promițându-i, drept recompensă, chiar relația amoroasă cu ea. Intriga amoroasă se transformă rapid într-una politică: lui Casanova i se înscenează deținerea de cărți interzise și este acuzat de desfrâu și erezie, devenind o amenințare pentru ordinea Republicii. Arestat și închis în temuta închisoare Piombi, el reușește să evadeze spectaculos, episod care constituie una dintre cele mai savuroase și tensionate secvențe ale romanului. Evadarea nu este doar un moment de suspans narativ, ci și o reafirmare simbolică a libertății ca valoare supremă, definitorie pentru personaj. Cartea se apropie încă o dată de imaginea romanelor de capă și spadă, scriitorul continuând tradiția literaturii scrise de Alexandre Dumas.

Veneția anilor 1755-1756 era un centru al artelor, al muzicii și teatrului (epoca lui Vivaldi, Goldoni), avea o viață mondenă intensă (carnavaluri, operă, saloane), fiind situată istoric în epoca Iluminismului european. Descrierile orașului sunt realiste și evocă un stat vechi, aflat într-un declin politic și economic, dar cu instituții bine consolidate. Imaginea metaforică a crepuscului unei civilizații (scriitorul avertizează în Nota autorului despre repetiția folosirii acestui reper temporal) este pusă în valoare de simbolul pervertit al carnavalului și de alegoria oraș – curtezană: „Veneția era a opta minune a lumii, dar era și obosită, agonizantă, prostrată de peste un secol de nebunie și de absența regulilor, consacrată unui etern carnaval negru, care o vârâse cu forța într-o rochie vulgară, transformând-o în propria-i curtezană.”Astfel, citatul din cap.30 „Chin și dorință” nu descrie doar un oraș, ci creionează imaginea unei societăți aflate la apus, în care splendoarea și decadența coexistă dramatic, iar libertatea devine o formă de autodistrugere.

Romanul integrează episoade și motive gotice care adâncesc imaginea decadentă a epocii. Scena din incipit a spânzurătorii din Piața San Marco, imaginea stolurilor de pescăruși care se bucurau pentru „gușa plină cu ceea ce va deveni omul: gunoi și rahat”, omorârea lui Gretchen cu rozariul de către bărbatul care are sentimente pentru ea, fiind marcat de vină, frică și obsesie, Veneția nocturnă, închisorile, spațiile văzute ca instrumente ale tensiunii, reflectând stări psihice, arată recuperarea literaturii gotice și adaptarea acesteia contextului istoric venețian.

Romanul are un atu și la nivelul construirii personajelor, al autenticității dialogului și al limbajului, scriitorul întărind în explicațiile finale ale cărții ideea păstrării limbajului arhaic, întâlnit și în feuilletonul de aventuri și în romanul libertin. Folosirea persoanei a II-a plural, alături de prenumele personajului exprimă o formă ceremonioasă de comunicare, adecvată rigorilor sociale ale acelor ani, iar descrierea vestimentației, a interioarelor caselor, a arhitecturii reconstituie credibil epoca.

Biografia ficționalizată scrisă de Matteo Strukul despre un personaj controversat din istoria umanității are meritul de a depăși simpla reconstituire a evenimentelor, oferind o perspectivă complexă asupra epocii și naturii umane. Romanul Giacomo Casanova. Sonata inimilor frânte are o valoare artistică și documentară, dovedind că literatura poate fi un instrument de cunoaștere a istoriei, de înțelegere a trecutului.

prof. Loredana Stan