Mirabilissemper's Blog

Lumânările ard până la capăt de Sándor Márai este o capodoperă, care, la 84 de ani de la apariție, este proaspătă, actuală, explorând frământările ființei umane în fața trădării, prieteniei, iubirii. Amintind de stilul psihologizant al marilor prozatori, dar nesemănând cu niciunul, fără un subiect propriu-zis, dar construindu-și tensiunea din confruntarea de idei și de orgolii a celor doi bărbați ajunși la apusul vieții, romanul impresionează prin provocările intelectuale pe care le adresează cititorilor.

Unul dintre cei mai mari scriitori maghiari, poet, eseist, jurnalist, Sándor Márai, a fost format în spiritul valorilor europene, având convingeri antitotalitare. A refuzat să accepte regimul comunist instaurat în Ungaria și a plecat în exil în 1948. A colaborat cu Radio Europa Liberă, publicarea operelor sale fiind interzisă în Ungaria, până în 1990, autorul trăind în Elveția, Italia, Franța, Austria, SUA. S-a sinucis în 1989, în San Diego, California.

Subiectul romanului autorului maghiar este simplu. Cartea are în centru reîntâlnirea după 41 de ani a doi prieteni. Cei doi bărbați ajunși la senectute se întâlnesc la castelul generalului Henrik, reconstituind ultima întrevedere dintre ei, după o vânătoare de la care Konrád a plecat fără nicio explicație, lăsându-l pe prietenul său cu multe întrebări fără răspuns. Această ultimă cină le oferă celor doi prilejul confruntării cu trecutul, cu propriile acțiuni. Pe parcursul întâlnirii în care lumânările ard până la capăt, semn al consumării timpului, vieții și al rostirii până la capăt a adevărurilor necesare, izbăvitoare, Henrik rostește un amplu monolog, o diatribă, dându-i ocazia lui Konrád să explice acuzațiile de trădare, lașitate, ură. Fantoma Krisztinei, soția lui Henrik, domină confruntarea dintre cei doi bărbați, asupra căreia planează acuzația de infidelitate, lucru ce a dus la ruptura dintre soți.

Cartea debutează ca o narațiune a prieteniei, fiind prezentată, prin întoarceri în timp, legătura aproape organică, aparent indestructibilă, dintre generalul Henrik și boemul Konrád, în anii copilăriei: „Din prima clipă, trăiră laolaltă ca gemenii în pântecele mamei. […] Prietenia dintre ei era gravă și tăcută, ca marile sentimente care durează o viață.”

Prietenia transcende o perioadă diferențele sociale, culturale, temperamentale care separă cele două personaje principale. Cei doi băieți experimentează viața trăită alături și descoperă împreună frumusețea lumii, „Viena și pădurea, lectura și vânătoarea, călăritul și virtuțile militare, viața de societate și iubirea”

Romanul Lumânările ard până la capăt cultivă din plin sensibilitatea, având trimiteri la muzică, arte, în general. Muzica nu rămâne doar un reper important în viața personajelor, ci se transferă la nivelul scriiturii, scriitorul Radu Paraschivescu analizând melodicitatea romanelor lui Sándor Márai, izvorâtă dintr-un ritmul atent orchestrat și eleganța frazei.

Muzica introduce o primă fisură în relația celor doi băieți, conferindu-i lui Konrád aura unui artist, oferindu-i acces la o lume interioară inaccesibilă celorlalți: „Muzica îi transmitea ceva anume, ceva ce nu puteau înțelege ceilalți.” Henrik considera muzica prietenului său înfricoșătoare pentru că nu oferea un remediu pentru uitare, ci trezea pasiunea, dorind ca viața din inimile oamenilor să fie cât mai reală.

Márai este un maestru al descrierilor, fiind un vizionar, construind în spațiul ficțional imaginea unui imperiu multicultural și a unei capitale idealizate, pline de arome și de voie bună: „Viena, imperiul, era ca o mare familie în care trăiau unguri, nemți, moravi, cehi, sârbi, croați și italieni, iar în cadrul acestei mari familii, fiecare simțea în taină că în cavalcada dorințelor, pornirilor și pasiunilor aventuroase, singurul care putea să mențină ordinea era împăratul  […]. Viena era veselă. În tavernele îmbâcsite și cu tavanul boltit din centrul orașului, se servea cea mai bună bere din lume, iar la ora prânzului, când sunau clopotele, se simțea peste tot aroma gulașului din carne de vită, străzile fiind inundate cu atâta farmec și amabilitate, de parcă pacea lumii ar fi fost eternă.” Se conturează ideea dispariției unei lumi. Marea Istorie își pune amprenta asupra destinelor individuale. Deși contextul social, istoric trec în plan secund, există o corespondență regizată cu talent de scriitor între realitatea exterioară și ordinea interioară, planul afectiv suferind un declin ce reflectă destrămarea unei lumi și dispariția valorilor ce o susțineau.

Konrád asociază Viena nu doar cu un spațiu al tinereții, ci devine „diapazonul lumii”. Muzica devine limbajul memoriei afective, concentrând nostalgia timpurilor fericite, prietenia pierdută și sentimentul apartenenței la o lume dispărută: „[…] orașul ăsta a fost pentru mine diapazonul lumii. Când pronunțam odinioară cuvântul Viena, parcă aș fi făcut să răsune un diapazon […]. Viena nu era doar un oraș, ci și un sunet pe care omul fie că-l aude în suflet rezonând pentru totdeauna, fie că nu-l aude niciodată. A fost cel mai frumos lucru din viața mea. Eram sărac, dar n-am fost singur, pentru că aveam un prieten și Viena era asemenea unui prieten. La tropice, când ploua, îi auzeam întotdeauna vocea.”

Metafora și comparația sunt figurile de stil care dau expresivitate descrierii, umanizând spațiul, sugerând apartenența la un univers protector :„[…] în antreu îl întâmpină căldura sobei de teracotă, de parcă ar fi dat mâna cu o rudă.”

Cele 170 de pagini ale cărții se transformă într-un miniroman filosofic, cu accente etice, în care se reflectează asupra vârstelor omului, asupra naturii umane, în general, dar și asupra sensului pe care îl dobândesc faptele la sfârșitul vieții.( „Faptele vorbesc de la sine, cum se spune; spre sfârșitul vieții, toate faptele mărturisesc și urlă mai tare chiar decât acuzatul pe scaunul de tortură.”; „ […] omul poate fi infidel, tiran, da, poate să comită chiar și crime, să rămână totuși nevinovat în forul său interior. Fapta nu este încă echivalentă cu adevărul. Întotdeauna este doar o consecință, iar dacă omul devine într-o zi, judecător și vrea să emită o sentință, nu se poate baza numai pe faptele din raportul poliției, trebuie să afle acel ceva pe care juriștii îl numesc motivul delictului.”).

Construcția personajelor, descrierea interioarelor, crepusculul unei lumi, codurile de onoare, rafinamentul ca formă de existență sunt câteva puncte de convergență între romanul lui Sándor Márai și „Craii de Curtea-Veche” al lui Mateiu Caragiale.

Lumânările ard până la capăt de Sándor Márai este un roman al marilor întrebări, care sondează punctele vulnerabile ale omului, deschizând noi perspective de reflecție asupra prieteniei, trădării, adevărului și trecerii timpului.

LOREDANA STAN

Născut în Zanzibar, în 1948, Abdulrazak Gurnah este laureat al Premiului Nobel pentru literatură în 2021. La vârsta de 18 ani a fugit de un regim opresiv și s-a stabilit în Marea Britanie. A fost profesor de limba engleză şi literatură postcolonială la Universitatea din Kent, a scris povestiri, eseuri și romane.

Scriitorul a vizitat țara noastră, a participat la FILIT în 2024, a acordat interviuri interesante multor ziariști români, amintind despre dominația imperială a Rusiei/URSS exercitată asupra acestui spațiu, întrebând chiar despre locul din care Ceaușescu a ținut ultimul discurs de la balcon.

Nu vorbește cu emfază despre condiția scriitorului, nu face o exegeză amplă despre faptul că limba sa maternă este swahili, iar cea în care scrie engleza („nici măcar nu mi-am pus problema în ce limbă scriu, asta e limba în care scriu pentru că asta e limba în care citesc”), accentuând că: „scrisul are legătură și cu ceea ce citești, cu ceea ce cristalizezi în text, cu aspectele la care reacționezi.”

Al unsprezecelea roman al scriitorului Abdulrazak Gurnah și primul după ce aceasta a câștigat Premiul Nobel, Furt este o creație cu o problematică general-umană, dar și cu o tematică specifică Africii de Est, acțiunea fiind proiectată în Zanzibar și Tanzania, în anii ´90, îmbinând ficțiunea cu fundalul social și istoric. Moștenirea colonialismului, dificultățile construirii unei noi societăți după independență, multiculturalismul, influența credinței musulmane asupra ritmului vieții, inegalitățile sociale și economice sunt câteva aspecte care conferă autenticitate romanului, ancorându-l în realitățile istorice, sociale, culturale ale acestui spațiu.

Furt oferă ocazia întâlnirii cu o galerie de personaje memorabile, bine construite, verosimile, a căror evoluție reflectă frământările lumii postcoloniale. Romanul debutează sub semnul feminității, cu portretul Rayei, descriind caznele vieții de soție și dezgustul de a fi la cheremul bărbatului său. Mamă tânără, Raya are curajul să își părăsească soțul și să-și refacă viața alături de alt bărbat.

Partea întâi a cărții (primele zece capitole) prezintă familia extinsă a Rayei, copilăria și adolescența fiului său, Karim, relația acestuia cu fratele vitreg, Ali, căsătoria Rayei cu Haji, venirea lui Badar pentru a munci în gospodăria lor din Dar es Salaam. Se conturează condiția de personaje centrale a lui Karim și Badar. Sunt descrise, de asemenea, aspecte din viața cotidiană, respectarea ritualurilor religioase, participarea la rugăciune:

„La moschee își făcură abluțiunile la cisterna din curte și intrară pe ușa impunătoare, în liniștea profundă a sălii de rugăciune, acoperită cu covoare groase. Karim îi făcu semn lui Badar să se așeze lângă el în timp ce ascultau predica, apoi se ridicară să se roage. Predica din ziua respectivă avea ca subiect virtuțile iertării. Badar constată că sala era mult mai lungă decât rugăciunile de juma´a din moscheea de la țară, poate pentru că era dirijată de un imam adevărat, care știa suratele pe de rost, în timp ce în sat localnicul care fusese împins în față să fie imam o scurta cât mai mult de teamă să nu se facă de râs încurcându-se la vreun verset.”

Prin contrast, este înfățișată formarea lui Badar ca servitor în casa Rayei (Stăpâna), o realitate specifică acestui spațiu, marcată de inegalități sociale și raporturi de dependență, dar și suferința provocată de înstrăinare și nevoia de apartenență:

„Acele prime zile petrecute în gospodăria Stăpânei erau atât de pline de lucruri noi, atât de lipsite de mustrări, încât ajunsese să nu se mai gândească la familia sau la satul lui la fel de mult ca la început, sau, dacă o făcea, se simțea scârbit de modul brutal în care fusese trimis departe de casă. Făcea tot posibilul să-și alunge orice gând la mama lui sau la condiția lui de servitor, și în fiecare seară se trântea pe rogojină istovit, dar cu un sentiment de siguranță. Avea baia lui la capătul clădirii bucătăriei, cu apă curentă și rezervor pentru toaletă. Avea camera lui, cu lumină electrică. Sarcinile erau numeroase, dar ușoare, și întotdeauna mânca pe săturate. Groaza primelor nopți se diminua treptat.”

Partea mediană a romanului, cele 50 de pagini ale acesteia, devin și un roman al iubirii, prin cristalizarea iubirii dintre Karim și Fauzia și căsătoria acestora. Sunt surprinse tradiții și obiceiuri legate de căsătorie, pețitul, discuțiile despre dotă, ritualurile islamice, vechiul și modernul coexistând. Ies la lumină aspecte legate de trecutul lui Badar: originea sa, relația cu tatăl biologic, Ismail, și împrejurările în care a ajuns să fie crescut de o altă familie, fiind apoi încredințat lui Haji, care îi dezvăluie aceste adevăruri. Tema identității, persistența servituții ca formă de dependență socială într-o societate postcolonială, relațiile interumane tensionate, bazate pe umilire, dispreț evidențiază profunzimea scriiturii lui Abdulrazak Gurnah:

„Ori de câte ori se găsea în fața unchiului Othman, Badar își pleca ochii sau se uita peste umărul acestuia. Învățase să facă asta din primele zile, când prinsese din greșeală privirea unchiului Othman și-i văzuse ura din ochi. Nu-i adresa vreun cuvânt decât dacă era întrebat, și atunci vorbea în propoziții complete. «Foarte bine», se gândea tânărul, «tratează-mă ca pe o balegă, sunt sclavul tău». Până aici mergea revolta lui. Așa se face că, odată cu trecerea anilor, se obișnuise cu unchiul Othman, diminuându-și prezența în fața lui până la o slugărnicie mută. Țesuturile moi ale corpului său învățaseră să absoarbă chemările și alungările brutale și fornăielile pline de dispreț.”

Această secțiune a romanului conține episodul narativ care poate avea legătură cu simbolistica titlului. Acuzația de furt adusă lui Badar are un impact asupra vieții acestuia, fiind nevoit să se despartă de casa din Dae es Salaam. Există în carte mai multe forme de furt, cel mai mai important fiind unul spiritual, al copilăriei lui Badar, al identității, al șanselor, personajul fiind privat de familie, de educație, de posibilitatea de a-și decide viitorul. Se evidențiază condiția vulnerabilă a lui Badar, aflat într-o căutarea permanentă a identității. Personajul conștientizează că viața sa este modelată de hazard, de alegerile altora: „Încă odată, Badar constată că direcția vieții se schimbase fără niciun efort din partea lui.”

Ultimele șapte capitole ale romanului lui Abdulrazak Gurnah dezvoltă scurta perioadă de fericire a familiei lui Karim, prin venirea pe lume a Nasrei, viața de angajat a lui Badar la hotelul Tamarind, ascensiunea profesională și declinul moral al soțului Fauziei, provocările societății est-africane postcoloniale, prin sosirea voluntarilor europeni. Efectele colonialismului persistă, manifestându-se prin raporturi de putere și inegalități sociale care modelează destinele personajelor.

În contextul analizei romanului său, Abdulrazak Gurnah definea colonialismul ca pe o formă de furt. Astfel, mesajul romanului devine mai puternic, depășind simpla acuzație de hoție adusă lui Badar și sugerând multiplele forme de confiscare a resurselor, a istoriei, a libertății.

Cu o scriitură accesibilă, dar sensibilă și aluzivă, autorul romanului Furt construiește o meditație asupra variatelor manifestări ale deposedării, conferind operei literare o dimensiune profund umană.

LOREDANA STAN

Printre cărțile cu care am plecat acasă de la Bookfest 2026 s-a numărat și fumul se ridica la cer, cel mai recent roman al scriitorului, criticului literar, profesorului universitar Bogdan Crețu. Autorul este unul dintre cei mai activi promotori culturali, un model pentru generațiile tinere, acesta declarând într-un interviu televizat, înainte de lansarea romanului său: „Unul dintre gesturile elementare de interes sau de patriotism, dacă vreți, este să fim foarte atenți la ce se întâmplă în literatura actuală, să intrăm în librării, să mergem la târgurile de carte, să cumpărăm, să citim scriitori contemporani”.

M-am familiarizat cu stilul său, am cunoscut apetența autorului pentru Poveste, citind romanul apărut în 2023, „Mai puțin decât dragostea”. Istoria folosită drept fundal al acțiunii, drept revelator al naturii umane, tema trecutului și a memoriei, a traumelor transgeneraționale, problematizarea iubirii, a credinței, a fericirii, sunt câteva dintre punctele forte ale scriiturii lui Bogdan Crețu, regăsite în romanul apărut în 2026, la Editura Polirom.

și fumul se ridica la cer, prezentat pe coperta a patra a cărții drept o „saga de familie”, considerat „Un roman despre vinovății și lașități. Despre pierderi, și fugi, și iluzia că suntem stăpâni pe micile noastre vieți, pe micile noastre încercări de fericire. Despre luptele mari și bătăliile aparent neînsemnate” (Nicoleta Munteanu), apreciat pentru că „își asumă greutatea romanului realist de respirație amplă, cu personaje memorabile și tensiune dramatică” (Radu Aldulescu) aduce în vremurile tulburi pe care le trăim povești care traversează un secol de istorie.

Romanul reunește poveștile de viață a patru generații, aparținând aceleiași familii: a bunicului fără nume, sublocotent pe frontul de Răsărit, apoi prizonier, a jurnalistului, cadrului didactic universitar, Paul Zlot și a soției sale, Irina, profesoară într-un sat din Dobrogea, a lui Iancu Zlot, reporter de război, și a Dianei Zlot/Uncescu, pictoriță, urmașii cuplului de intelectuali. A patra generație, „își ițește cornițele”, cum spune autorul, e formată din copiii celor din urmă.

Romanul este construit polifonic, fiecare personaj devine centrul de interes al unui plan narativ, cu perspectiva proprie asupra existenței, completând imaginea de ansamblu a familiei. Narațiunea trece cu naturalețe de la un personaj la altul, romanul neavând un singur protagonist. Fiecare erou ficțional are vocea proprie și acaparează democratic scena construcției epice. Impresia de continuitate și de curgere neîntreruptă a Poveștii este dată și de faptul că volumul nu este structurat pe capitole, simplele spații grafice trasând o graniță între episoade narative. Caracterul narativ al operei literare, titlul scris cu literă mică, verbul la imperfect „se ridica”, întregesc impresia unei istorii în desfășurare, niciodată încheiate.

Cartea se deschide cu un fragment din „memoriile despre război și despre prizonierat” ale bunicului, scrise la persoana a II-a, procedeu care presupune o distanțare față de materia narată, o obiectivare și o respingere a propriei biografii, ca și cum viața trăită ar aparține altcuiva. Acest jurnal de campanie ordonează epic romanul, marchează tematic volumul, creează punți între generații și epoci istorice, între personaje. Transmis ca o moștenire de familie, de la bunic, la Paul și apoi la Iancu, jurnalul devine un simbol al memoriei. Se creează o legătură între experiența bunicului pe frontul Celui de-Al Doilea Război Mondial și destinul lui Iancu, reporter în zone de conflict, voluntar în războiul din Ucraina, captiv, la începutul romanului, într-un depozit subteran de armament. Astfel, se sugerează că istoria se repetă, iar traumele se transmit de la o generație la alta.

Jurnalul de război al bunicului conține simbolistica titlului romanului lui Bogdan Crețu, legându-l de tema credinței: „Ai ars ani la rând, puțin câte puțin, Biblia. La fiecare sărbătoare ți-ai răsucit țigări din ea până ai ajuns la Noul Testament. Ai deschis la întâmplare, ai citit cu voce tare, ai rupt câte-o foaie, ai făcut câte-o țigară. De Crăciun, de Paști, l-ai fumat pe Dumnezeu cel rău. Și-ai privit cum fumul se ridica spre cerul gol.” De altfel, autorul a mărturisit că imaginea în jurul căreia a construit o ficțiune de 531 de pagini este aceea povestită de o prietenă, a Bibliilor, din foițele cărora, în timpul războiului, din cauza sărăciei, membrii familiei sale își rulau țigări. Problematica religioasă, a confruntării cu divinitatea este ceea ce conferă profunzime, dimensiune reflexivă romanului, aceasta regăsindu-se în existența tuturor personajelor.

Imaginea „fumului care se ridică la cer” este recurentă, plurisemnificantă, revelată diferit, în funcție de contextul în care este evocată: poate trimite la rugăciune și la tămâie, la ritualul comemorării, la fumul trupurilor arse în război: „Lasă, bă, uite că se duc în cer, la Dumnezeu. Că-i tămâie, că-i mahoarcă, ce mai contează?”. Este și o metaforă a divinității inaccesibile, opuse tangibilului uman: „Dumnezeu nu are carne, el e un nume secret, un stâlp de foc, un fum care se ridică la cer.

Imaginea „fumului care se ridica la cer” dobândește, astfel, o bogată încărcătură simbolică. Cuvântul sacru devine o hrană spirituală, este parte din ființa umană, fiind un gest care se încarcă de semnificația unui ritual religios: „În fiecare an, la sfârșit de octombrie, rupi câte-o pagină din Biblie, îți răsucești o țigară, o aprinzi, tragi adânc în piept fumul, îl sufli-n sus și-ți agăți privirea de el până se topește. Doar așa mai poți citi din Biblie. Cuvintele alea pe care le citești le fumezi. Să fie primite.” Indiferent de originea lui, fumul se înalță spre același cer, devenind simbol al memoriei, al suferinței, al credinței, al relației omului cu divinitatea.

Relația personajelor cu Dumnezeu este neconvențională, tensionată, existând un dialog virulent cu divinitatea, fiind chemată să dea socoteală pentru nereușitele vieții. „O familie nu e o simplă combinație, o comuniune consensuală, cum se zice; nu e nici ceva sacru […] Datorii nu are față de Dumnezeu, nu-i recunoaște autoritatea, să facă bine Dumnezeu să nu se bage în casa ei și sub plapuma ei. […]Și-n plus, Dumnezeu e tată, ce poate ști el despre o familie? Nici măcar nu Și-a lăsat lapții-n vaginul unei femei, doar Și-a trimis duhul să rezolve problema. A pocnit din degetele-I divine, a trimis un arhanghel să ducă vestea cea bună și gata, să se descurce femeia, că de-asta-i femeie. Întâi să-și convingă logodnicul că nu i-a fost necredincioasă, apoi să facă față urii celorlalți. Dar cel mai greu trebuie să fi fost să accepte că fiul ei, carne din carnea ei, nu a lui Dumnezeu, […] va trebui să moară pentru o idee străină de ea.[…] Față de Maria se simte foarte apropiată. Ei i-ar da voie s-o judece. Tu ce-ai face, Maria? Care păcat e mai mare, să te rupi dintr-o familie și să resetezi viețile tuturor, copii, părinți, alți părinți sau să trăiești în minciună, să salvezi niște aparențe care nu mai păcălesc pe nimeni?”

și fumul se ridica la cer reactualizează un intertext biblic, prin intermediul căruia tematica religioasă se îmbogățește cu imaginea familiei, evidențiind tensiunile dintre generații și complexitatea relației dintre părinți și copii. Credința este reinterpretată prin imaginea familiei, iar acesta din urmă este pusă sub semnul unor dileme morale, pe care tradiția religioasă le adâncește. Familia este demitizată, iar interpretările biblice sunt umanizate, „vulgarizate“, exprimând nu o absență a credinței sau o atitudine eretică, ci dezvoltând o meditație asupra condiției umane, deplasând accentul pe dimensiunea profană, afectivă.

Diana, fiica lui Paul, este un personaj reflector, prin intermediul căruia se explorează condiția femeii, și se reconstituie mediul elitist, plin de rivalități, al artelor. Pictoriță, înainte să devină mamă a trei copii, neîmplinită în condiția de femeie, neavând sentimente profunde față de actualul soț, având complexe de inferioritate și în relație cu părinții săi, Diana Zlot se gândește cu obstinație la fericire, dar nu face mari eforturi pentru descoperirea sa: „[…] ca atunci când era studentă la Arte […]Ultima ei perioadă fericită. Acum are copii, deci obligația ei este să fie fericită. Dacă nici copiii nu te fericesc, ești mamă denaturată. Dar de ce să se agațe de cuvinte? Ca mamă e împlinită, poftim, dar ca om nu. […] Ieri era tânără, rebelă, credea că va răsturna lumea cu arta ei, a dat cu piciorul la un purcoi de bani pentru că i s-a părut că nu e respectată, cum să-și vândă ea talentul, nu-i așa?”

Planul narativ care urmărește destinul lui Paul Zlot deschide mai multe direcții tematice, prezentând condiția intelectualului, a cronicarului literar, aflat la începutul carierei, reflecțiile despre valoarea estetică, raportul dintre literatură și politică. Este descris mediul universitar, cu trimiteri la Institutul Pedagogic din Constanța, transformat după 1989 în Universitatea „Ovidius”.

Romanul introduce referințe recognoscibile din mediul universitar și artistic tomitan, ceea ce îi conferă un plus de realism și ancorare culturală. Este ficționalizată vizita la Constanța a scriitorului Umberto Eco, „chemat de un coleg care lucrase în Italia ani la rând și-l cunoscuse. I-au dat titlul de Doctor Honoris Causa, au vuit ziarele”. Pasajul de la pagina 192 constituie o trimitere discretă la profesorul Marin Mincu, decan al Facultății de Litere, în anii ’90. Referința poate fi interpretată ca un omagiu adus lui Marin Mincu, pentru care Bogdan Crețu și-a exprimat în repetate rânduri admirația. Realitatea și ficțiunea se întâlnesc, conferind universului narativ autenticitate.

Prin Paul se explorează condiția intelectualului aflat la vârsta pensionării, dar și tensiunile vieții familiale, neputințele rolurilor sale de tată și soț. Personajul trăiește iluzia unui timp nesfârșit („timp căcălău”-pagina 13) pe care și-l imaginează dedicat scrierii unor cărți, vieții de familie și relației cu soția sa, Irina. Sunt surprinse și neliniștile unui om exclus din mediul profesional, dar și sentimentul inutilității. Ultimele pagini dedicate acestui personaj pentru care „casa devenise o alegorie a vieții lor și o răscumpărare a vieții lui taică-su”, sunt emoționante și redau suferințele celor dragi și imaginea timpului urmașilor care se scurge în timpul predecesorilor.

Povestea lui Iancu și a Marei aduce în roman tema iubirii adolescentine, trăite cu intensitate, la modul absolut. Această experiență afectivă este modelatoare, marcând deciziile și destinul amândurora. Fuga lui Iancu la Odessa, refugiul în profesia de jurnalist de război, nașterea Iancăi, încercarea de a construi o viață de familie tihnită sunt unele dintre cele mai emoționante pagini ale romanului, ilustrând dificultatea împăcării trecutului cu prezentul și a iubirii cu responsabilitatea. Destinul Marei este unul tragic, căzând pradă singurătății din cuplu, incomunicării și presiunii de a păstra aparența unei familii normale: „Orice familie e o sumă de aparențe.”

Prin forța de seducție a poveștilor, naturalețea dialogurilor, umorul inteligent, realismul descrierilor, Bogdan Crețu construiește o amplă cronică de familie în care destinele individuale se împletesc cu marile evenimente ale istoriei. și fumul se ridica la cer este o frescă a unui secol de istorie, recuperând evenimente dramatice ale Celui de-Al Doilea Război Mondial, atmosfera comunismului și a anilor tranziției, prin numeroase referințe sociale, politice, culturale, integrate firesc în țesătura narativă.

prof. LOREDANA STAN

Cât timp înfloresc lămâii de Zoulfa Katouh a apărut în 2023, la Editura Bookzone, și face parte din colecția „Biblioteca lui Morar”, realizatorul de emisiuni radio și de podcasturi apreciind cartea pentru că invită la empatie și reflecție asupra condiției umane. Romanul a avut parte de o imensă mediatizare și interesul față de acesta nu a scăzut, datorită recomandărilor și entuziasmului cititorilor. Rețelele sociale îl promovează asiduu, iar anul acesta, la Bookfest, s-a lansat un alt volum al autoarei, „Marea m-ar picta în albastru”.

Zoulfa Katouh s-a născut în 1994, în Canada, are origini siriene și trăiește în Elveția, profesând în domeniul farmaceutic. Viața autoarei s-a schimbat radical după apariția volumului de debut, Cât timp înfloresc lămâii. Într-un interviu acordat cu ocazia sosirii în țara noastră, scriitoarea își exprima uimirea că ”Lemon Trees” are un public atât de numeros, simțindu-se recunoscătoare pentru acest lucru.

Despre geneza cărții, Zoulfa Katouh a mărturisit că a vrut să o scrie ca pe o poveste, deoarece constatase că nu există niciun autor sirian din generația tânără, în SUA și Marea Britanie: „Am vrut să o scriu pentru adolescenți, […] deoarece școlile arată acum foarte diferit. Sunt oameni din întreaga lume, de exemplu, în Germania, unde au venit mulți refugiați sirieni[…] Așa că am vrut să creez empatie în rândul tinerilor, dar a trecut dincolo de adolescenți, acum oameni de toate vârstele citesc romanul, identificându-se cu povestea.[…]Am vrut să pun niște lucruri magice în ea: o poveste de dragoste, am vrut să arăt diferite tipuri de emoții prin care poate trece o persoană. […] A fost o onoare să pot împărtăși această carte cu lumea.”

Romanul a fost rescris de patru ori, autoarea modificându-i finalul și titlul (“By the Time You Read This, I’ll Be Dead”). Titlul inițial, ușor morbid, conținea ideea morții și a suferinței, cartea exacerbând latura întunecată a existenței, punând accent pe traumă. Editorii și cei apropiați autoarei ,care au citit varianta inițială, au respins această formă a romanului, căutarea titlului presupunând un efort colectiv. Autoarea a conștientizat importanța speranței, faptul că oamenii sunt mai mult decât durere și tristețe și a modificat mesajul cărții, devenind mult mai credibil, cu lumini și umbre, cu încredere în viitor: „Moartea n-are culoare. Nici suferința. Dar mai există și altele pe lume. Iar Siria nu este doar moarte și suferință. Pe vremuri, Siria era miezul lumii. Aici s-au făcut descoperiri și invenții, s-a construit lumea. Istoria noastră e în palatul Al-Zahrawi, în moscheile noastre, în pământul nostru.”

Chiar și coperta cărții este ilustrată în această notă a speranței, cu imaginea unei moschei a cărei formă trimite la simbolul central al cărții, lămâia. Titlul romanului are legătură cu o creație despre Siria a poetului național Nizar Qabbani. Versul „Fiecare arbore de lămâi va da rod și din fructul său alt lămâi se va naște, dăinuind, astfel, pe vecie.” este arborat la mișcările de protest care au loc în orașul Homs, unde se petrece acțiunea romanului. Astfel, cartea are o puternică amprentă patriotică, cei doi tineri, Salama și Kenan, punând mai presus de orice valorile familiei și ale țării, conștientizând, când părăsesc pământul natal, că se confundă cu Siria și că vor duce cu ei, valorile acestui pământ sacru. Imaginea acestor arbori de lămâi este un simbol al continuității, al încrederii în valorile binelui.

Este o carte despre Revoluția din Siria începută în 2011, despre iubire, prietenie, speranță. Problematica generoasă a volumului, cu un impact deosebit în rândul cititorilor, este cunoscută în literatura universală. Autori precum Khaled Hosseini, Veera Hiranandani, Narine Abgarian, Delphine Minoui, Marjane Satrapi, Ruta Sepetys etc. au explorat influența războiului și a dictaturilor asupra vieții oamenilor obișnuiți. În cărțile acestora, evenimentele istorice sunt prezentate prin intermediul unor destine individuale și a experiențelor personale, mesajul este profund, stilul este original, impresionând și prin arta scrierii narațiunilor.

Cât timp înfloresc lămâii nu are o miză estetică, este o poveste narată frumos, creează emoție, reconstituie imaginea unui spațiu geografic, cu tradiții și obiceiuri din cultura poporului sirian, dobândind la sfârșit accentele unui roman de acțiune, ale unei cărți a supraviețuirii.

Romanul este construit sub forma unei confesiuni, narate de către Salama Kassab, tânăra de 18 ani, care a studiat un an la Facultatea de Farmacie și este nevoită să îndeplinească în vreme de război, atribuțiile unui chirurg. Universul ei se restrânge la spital, trăind un conflict între dorința de a părăsi țara și datoria față de cei rămași acasă. Pe fundalul ororilor războiului, cărora le cad victime copiii, este proiectată iubirea ei pentru Kenan, tânărul ilustrator, cei doi evadând din realitatea terifiantă în lumea filmelor Studioului Ghibli, comparându-și povestea de dragoste cu cea a personajelor din ”Castle in the Sky”, producția de animație fantasy preferată a acestora.

Salama pendulează între realitate, imaginație, halucinație, trauma războiului, pierderea familiei, contactul zilnic cu moartea afectându-i echilibrul emoțional, mintea sa creând niște prezențe umane care o ajută să supraviețuiască. Khawf este o proiecție a minții, personificarea fricii (în limba arabă însemnând chiar „frică”), un alter ego al naratoarei, o voce a subconștientului, scriitoarea dând glas îndoielilor, dorinței de a părăsi infernul războiului. Dialogurile Salamei cu acesta oglindesc tensiunile interioare, confruntarea dintre instinctul de supraviețuire și afecțiunea față de familie, țară.

Alta este condiția personajului Layla. Nu este plăsmuirea minții naratoare, este cea mai bună prietenă a Salamei, din copilărie. Împărtășesc un destin comun, eroina cărții fiind singura fată din familie, Layla, fiind singură la părinți. Căsătoria cu fratele naratoarei, Hamza, o transformă pe Layla într-un membru important al familiei. După moartea prietenei și a copilului nenăscut al acesteia, protagonista refuză să o piardă, menținând-o vie în conștiința sa, construind o ficțiune protectoare care o ajută să supraviețuiască singurătății. Un rol important în recăpătarea echilibrului interior, a confruntării cu trauma îl au Kenan și cei doi frați ai săi, contribuind la reconectarea Salamei cu realitatea (cap.29).

Povestea captivantă a Salamei este plasată într-un context politic și social marcat de dictatură, violență, instabilitate, specific Siriei aflate în război. Protestele împotriva regimului lui Bashar al-Assad, bombardamentele împotriva populației civile, închisorile în care sunt mutilați opozanții politici și civilii, atacul chimic cu gaz sarin sunt pagini terifiante care descriu realitatea conflictului sirian.

Acțiunea romanului este percepută sinestezic, bogăția imaginilor vizuale, auditive, olfactive fiind prezentă atât în descrierea scenelor tensionate, de carnagiu, cât și în imaginea lumii vegetale a Salamei, o strategie de supraviețuire emoțională. Repetarea numelor plantelor și a puterii vindecătoare a acestora, ca în secvența salvării surorii lui Kenan contrastează cu imaginea războiului, a morții. Botanica nu este doar un detaliu profesional al personajului, ci și un limbaj al memoriei, al speranței.

Romanul Cât timp înfloresc lămâii de Zoulfa Katouh face parte din seria cărților scrise de femei despre război, remarcându-se printr-o viziune echilibrată, sensibilizând cititorii atât față de tragedia conflictelor armate, cât și față de condiția refugiaților.

Prof. Loredana Stan