Mirabilissemper's Blog

Printre cărțile cu care am plecat acasă de la Bookfest 2026 s-a numărat și fumul se ridica la cer, cel mai recent roman al scriitorului, criticului literar, profesorului universitar Bogdan Crețu. Autorul este unul dintre cei mai activi promotori culturali, un model pentru generațiile tinere, acesta declarând într-un interviu televizat, înainte de lansarea romanului său: „Unul dintre gesturile elementare de interes sau de patriotism, dacă vreți, este să fim foarte atenți la ce se întâmplă în literatura actuală, să intrăm în librării, să mergem la târgurile de carte, să cumpărăm, să citim scriitori contemporani”.

M-am familiarizat cu stilul său, am cunoscut apetența autorului pentru Poveste, citind romanul apărut în 2023, „Mai puțin decât dragostea”. Istoria folosită drept fundal al acțiunii, drept revelator al naturii umane, tema trecutului și a memoriei, a traumelor transgeneraționale, problematizarea iubirii, a credinței, a fericirii, sunt câteva dintre punctele forte ale scriiturii lui Bogdan Crețu, regăsite în romanul apărut în 2026, la Editura Polirom.

și fumul se ridica la cer, prezentat pe coperta a patra a cărții drept o „saga de familie”, considerat „Un roman despre vinovății și lașități. Despre pierderi, și fugi, și iluzia că suntem stăpâni pe micile noastre vieți, pe micile noastre încercări de fericire. Despre luptele mari și bătăliile aparent neînsemnate” (Nicoleta Munteanu), apreciat pentru că „își asumă greutatea romanului realist de respirație amplă, cu personaje memorabile și tensiune dramatică” (Radu Aldulescu) aduce în vremurile tulburi pe care le trăim povești care traversează un secol de istorie.

Romanul reunește poveștile de viață a patru generații, aparținând aceleiași familii: a bunicului fără nume, sublocotent pe frontul de Răsărit, apoi prizonier, a jurnalistului, cadrului didactic universitar, Paul Zlot și a soției sale, Irina, profesoară într-un sat din Dobrogea, a lui Iancu Zlot, reporter de război, și a Dianei Zlot/Uncescu, pictoriță, urmașii cuplului de intelectuali. A patra generație, „își ițește cornițele”, cum spune autorul, e formată din copiii celor din urmă.

Romanul este construit polifonic, fiecare personaj devine centrul de interes al unui plan narativ, cu perspectiva proprie asupra existenței, completând imaginea de ansamblu a familiei. Narațiunea trece cu naturalețe de la un personaj la altul, romanul neavând un singur protagonist. Fiecare erou ficțional are vocea proprie și acaparează democratic scena construcției epice. Impresia de continuitate și de curgere neîntreruptă a Poveștii este dată și de faptul că volumul nu este structurat pe capitole, simplele spații grafice trasând o graniță între episoade narative. Caracterul narativ al operei literare, titlul scris cu literă mică, verbul la imperfect „se ridica”, întregesc impresia unei istorii în desfășurare, niciodată încheiate.

Cartea se deschide cu un fragment din „memoriile despre război și despre prizonierat” ale bunicului, scrise la persoana a II-a, procedeu care presupune o distanțare față de materia narată, o obiectivare și o respingere a propriei biografii, ca și cum viața trăită ar aparține altcuiva. Acest jurnal de campanie ordonează epic romanul, marchează tematic volumul, creează punți între generații și epoci istorice, între personaje. Transmis ca o moștenire de familie, de la bunic, la Paul și apoi la Iancu, jurnalul devine un simbol al memoriei. Se creează o legătură între experiența bunicului pe frontul Celui de-Al Doilea Război Mondial și destinul lui Iancu, reporter în zone de conflict, voluntar în războiul din Ucraina, captiv, la începutul romanului, într-un depozit subteran de armament. Astfel, se sugerează că istoria se repetă, iar traumele se transmit de la o generație la alta.

Jurnalul de război al bunicului conține simbolistica titlului romanului lui Bogdan Crețu, legându-l de tema credinței: „Ai ars ani la rând, puțin câte puțin, Biblia. La fiecare sărbătoare ți-ai răsucit țigări din ea până ai ajuns la Noul Testament. Ai deschis la întâmplare, ai citit cu voce tare, ai rupt câte-o foaie, ai făcut câte-o țigară. De Crăciun, de Paști, l-ai fumat pe Dumnezeu cel rău. Și-ai privit cum fumul se ridica spre cerul gol.” De altfel, autorul a mărturisit că imaginea în jurul căreia a construit o ficțiune de 531 de pagini este aceea povestită de o prietenă, a Bibliilor, din foițele cărora, în timpul războiului, din cauza sărăciei, membrii familiei sale își rulau țigări. Problematica religioasă, a confruntării cu divinitatea este ceea ce conferă profunzime, dimensiune reflexivă romanului, aceasta regăsindu-se în existența tuturor personajelor.

Imaginea „fumului care se ridică la cer” este recurentă, plurisemnificantă, revelată diferit, în funcție de contextul în care este evocată: poate trimite la rugăciune și la tămâie, la ritualul comemorării, la fumul trupurilor arse în război: „Lasă, bă, uite că se duc în cer, la Dumnezeu. Că-i tămâie, că-i mahoarcă, ce mai contează?”. Este și o metaforă a divinității inaccesibile, opuse tangibilului uman: „Dumnezeu nu are carne, el e un nume secret, un stâlp de foc, un fum care se ridică la cer.

Imaginea „fumului care se ridica la cer” dobândește, astfel, o bogată încărcătură simbolică. Cuvântul sacru devine o hrană spirituală, este parte din ființa umană, fiind un gest care se încarcă de semnificația unui ritual religios: „În fiecare an, la sfârșit de octombrie, rupi câte-o pagină din Biblie, îți răsucești o țigară, o aprinzi, tragi adânc în piept fumul, îl sufli-n sus și-ți agăți privirea de el până se topește. Doar așa mai poți citi din Biblie. Cuvintele alea pe care le citești le fumezi. Să fie primite.” Indiferent de originea lui, fumul se înalță spre același cer, devenind simbol al memoriei, al suferinței, al credinței, al relației omului cu divinitatea.

Relația personajelor cu Dumnezeu este neconvențională, tensionată, existând un dialog virulent cu divinitatea, fiind chemată să dea socoteală pentru nereușitele vieții. „O familie nu e o simplă combinație, o comuniune consensuală, cum se zice; nu e nici ceva sacru […] Datorii nu are față de Dumnezeu, nu-i recunoaște autoritatea, să facă bine Dumnezeu să nu se bage în casa ei și sub plapuma ei. […]Și-n plus, Dumnezeu e tată, ce poate ști el despre o familie? Nici măcar nu Și-a lăsat lapții-n vaginul unei femei, doar Și-a trimis duhul să rezolve problema. A pocnit din degetele-I divine, a trimis un arhanghel să ducă vestea cea bună și gata, să se descurce femeia, că de-asta-i femeie. Întâi să-și convingă logodnicul că nu i-a fost necredincioasă, apoi să facă față urii celorlalți. Dar cel mai greu trebuie să fi fost să accepte că fiul ei, carne din carnea ei, nu a lui Dumnezeu, […] va trebui să moară pentru o idee străină de ea.[…] Față de Maria se simte foarte apropiată. Ei i-ar da voie s-o judece. Tu ce-ai face, Maria? Care păcat e mai mare, să te rupi dintr-o familie și să resetezi viețile tuturor, copii, părinți, alți părinți sau să trăiești în minciună, să salvezi niște aparențe care nu mai păcălesc pe nimeni?”

și fumul se ridica la cer reactualizează un intertext biblic, prin intermediul căruia tematica religioasă se îmbogățește cu imaginea familiei, evidențiind tensiunile dintre generații și complexitatea relației dintre părinți și copii. Credința este reinterpretată prin imaginea familiei, iar acesta din urmă este pusă sub semnul unor dileme morale, pe care tradiția religioasă le adâncește. Familia este demitizată, iar interpretările biblice sunt umanizate, „vulgarizate“, exprimând nu o absență a credinței sau o atitudine eretică, ci dezvoltând o meditație asupra condiției umane, deplasând accentul pe dimensiunea profană, afectivă.

Diana, fiica lui Paul, este un personaj reflector, prin intermediul căruia se explorează condiția femeii, și se reconstituie mediul elitist, plin de rivalități, al artelor. Pictoriță, înainte să devină mamă a trei copii, neîmplinită în condiția de femeie, neavând sentimente profunde față de actualul soț, având complexe de inferioritate și în relație cu părinții săi, Diana Zlot se gândește cu obstinație la fericire, dar nu face mari eforturi pentru descoperirea sa: „[…] ca atunci când era studentă la Arte […]Ultima ei perioadă fericită. Acum are copii, deci obligația ei este să fie fericită. Dacă nici copiii nu te fericesc, ești mamă denaturată. Dar de ce să se agațe de cuvinte? Ca mamă e împlinită, poftim, dar ca om nu. […] Ieri era tânără, rebelă, credea că va răsturna lumea cu arta ei, a dat cu piciorul la un purcoi de bani pentru că i s-a părut că nu e respectată, cum să-și vândă ea talentul, nu-i așa?”

Planul narativ care urmărește destinul lui Paul Zlot deschide mai multe direcții tematice, prezentând condiția intelectualului, a cronicarului literar, aflat la începutul carierei, reflecțiile despre valoarea estetică, raportul dintre literatură și politică. Este descris mediul universitar, cu trimiteri la Institutul Pedagogic din Constanța, transformat după 1989 în Universitatea „Ovidius”.

Romanul introduce referințe recognoscibile din mediul universitar și artistic tomitan, ceea ce îi conferă un plus de realism și ancorare culturală. Este ficționalizată vizita la Constanța a scriitorului Umberto Eco, „chemat de un coleg care lucrase în Italia ani la rând și-l cunoscuse. I-au dat titlul de Doctor Honoris Causa, au vuit ziarele”. Pasajul de la pagina 192 constituie o trimitere discretă la profesorul Marin Mincu, decan al Facultății de Litere, în anii ’90. Referința poate fi interpretată ca un omagiu adus lui Marin Mincu, pentru care Bogdan Crețu și-a exprimat în repetate rânduri admirația. Realitatea și ficțiunea se întâlnesc, conferind universului narativ autenticitate.

Prin Paul se explorează condiția intelectualului aflat la vârsta pensionării, dar și tensiunile vieții familiale, neputințele rolurilor sale de tată și soț. Personajul trăiește iluzia unui timp nesfârșit („timp căcălău”-pagina 13) pe care și-l imaginează dedicat scrierii unor cărți, vieții de familie și relației cu soția sa, Irina. Sunt surprinse și neliniștile unui om exclus din mediul profesional, dar și sentimentul inutilității. Ultimele pagini dedicate acestui personaj pentru care „casa devenise o alegorie a vieții lor și o răscumpărare a vieții lui taică-su”, sunt emoționante și redau suferințele celor dragi și imaginea timpului urmașilor care se scurge în timpul predecesorilor.

Povestea lui Iancu și a Marei aduce în roman tema iubirii adolescentine, trăite cu intensitate, la modul absolut. Această experiență afectivă este modelatoare, marcând deciziile și destinul amândurora. Fuga lui Iancu la Odessa, refugiul în profesia de jurnalist de război, nașterea Iancăi, încercarea de a construi o viață de familie tihnită sunt unele dintre cele mai emoționante pagini ale romanului, ilustrând dificultatea împăcării trecutului cu prezentul și a iubirii cu responsabilitatea. Destinul Marei este unul tragic, căzând pradă singurătății din cuplu, incomunicării și presiunii de a păstra aparența unei familii normale: „Orice familie e o sumă de aparențe.”

Prin forța de seducție a poveștilor, naturalețea dialogurilor, umorul inteligent, realismul descrierilor, Bogdan Crețu construiește o amplă cronică de familie în care destinele individuale se împletesc cu marile evenimente ale istoriei. și fumul se ridica la cer este o frescă a unui secol de istorie, recuperând evenimente dramatice ale Celui de-Al Doilea Război Mondial, atmosfera comunismului și a anilor tranziției, prin numeroase referințe sociale, politice, culturale, integrate firesc în țesătura narativă.

prof. LOREDANA STAN

Cât timp înfloresc lămâii de Zoulfa Katouh a apărut în 2023, la Editura Bookzone, și face parte din colecția „Biblioteca lui Morar”, realizatorul de emisiuni radio și de podcasturi apreciind cartea pentru că invită la empatie și reflecție asupra condiției umane. Romanul a avut parte de o imensă mediatizare și interesul față de acesta nu a scăzut, datorită recomandărilor și entuziasmului cititorilor. Rețelele sociale îl promovează asiduu, iar anul acesta, la Bookfest, s-a lansat un alt volum al autoarei, „Marea m-ar picta în albastru”.

Zoulfa Katouh s-a născut în 1994, în Canada, are origini siriene și trăiește în Elveția, profesând în domeniul farmaceutic. Viața autoarei s-a schimbat radical după apariția volumului de debut, Cât timp înfloresc lămâii. Într-un interviu acordat cu ocazia sosirii în țara noastră, scriitoarea își exprima uimirea că ”Lemon Trees” are un public atât de numeros, simțindu-se recunoscătoare pentru acest lucru.

Despre geneza cărții, Zoulfa Katouh a mărturisit că a vrut să o scrie ca pe o poveste, deoarece constatase că nu există niciun autor sirian din generația tânără, în SUA și Marea Britanie: „Am vrut să o scriu pentru adolescenți, […] deoarece școlile arată acum foarte diferit. Sunt oameni din întreaga lume, de exemplu, în Germania, unde au venit mulți refugiați sirieni[…] Așa că am vrut să creez empatie în rândul tinerilor, dar a trecut dincolo de adolescenți, acum oameni de toate vârstele citesc romanul, identificându-se cu povestea.[…]Am vrut să pun niște lucruri magice în ea: o poveste de dragoste, am vrut să arăt diferite tipuri de emoții prin care poate trece o persoană. […] A fost o onoare să pot împărtăși această carte cu lumea.”

Romanul a fost rescris de patru ori, autoarea modificându-i finalul și titlul (“By the Time You Read This, I’ll Be Dead”). Titlul inițial, ușor morbid, conținea ideea morții și a suferinței, cartea exacerbând latura întunecată a existenței, punând accent pe traumă. Editorii și cei apropiați autoarei ,care au citit varianta inițială, au respins această formă a romanului, căutarea titlului presupunând un efort colectiv. Autoarea a conștientizat importanța speranței, faptul că oamenii sunt mai mult decât durere și tristețe și a modificat mesajul cărții, devenind mult mai credibil, cu lumini și umbre, cu încredere în viitor: „Moartea n-are culoare. Nici suferința. Dar mai există și altele pe lume. Iar Siria nu este doar moarte și suferință. Pe vremuri, Siria era miezul lumii. Aici s-au făcut descoperiri și invenții, s-a construit lumea. Istoria noastră e în palatul Al-Zahrawi, în moscheile noastre, în pământul nostru.”

Chiar și coperta cărții este ilustrată în această notă a speranței, cu imaginea unei moschei a cărei formă trimite la simbolul central al cărții, lămâia. Titlul romanului are legătură cu o creație despre Siria a poetului național Nizar Qabbani. Versul „Fiecare arbore de lămâi va da rod și din fructul său alt lămâi se va naște, dăinuind, astfel, pe vecie.” este arborat la mișcările de protest care au loc în orașul Homs, unde se petrece acțiunea romanului. Astfel, cartea are o puternică amprentă patriotică, cei doi tineri, Salama și Kenan, punând mai presus de orice valorile familiei și ale țării, conștientizând, când părăsesc pământul natal, că se confundă cu Siria și că vor duce cu ei, valorile acestui pământ sacru. Imaginea acestor arbori de lămâi este un simbol al continuității, al încrederii în valorile binelui.

Este o carte despre Revoluția din Siria începută în 2011, despre iubire, prietenie, speranță. Problematica generoasă a volumului, cu un impact deosebit în rândul cititorilor, este cunoscută în literatura universală. Autori precum Khaled Hosseini, Veera Hiranandani, Narine Abgarian, Delphine Minoui, Marjane Satrapi, Ruta Sepetys etc. au explorat influența războiului și a dictaturilor asupra vieții oamenilor obișnuiți. În cărțile acestora, evenimentele istorice sunt prezentate prin intermediul unor destine individuale și a experiențelor personale, mesajul este profund, stilul este original, impresionând și prin arta scrierii narațiunilor.

Cât timp înfloresc lămâii nu are o miză estetică, este o poveste narată frumos, creează emoție, reconstituie imaginea unui spațiu geografic, cu tradiții și obiceiuri din cultura poporului sirian, dobândind la sfârșit accentele unui roman de acțiune, ale unei cărți a supraviețuirii.

Romanul este construit sub forma unei confesiuni, narate de către Salama Kassab, tânăra de 18 ani, care a studiat un an la Facultatea de Farmacie și este nevoită să îndeplinească în vreme de război, atribuțiile unui chirurg. Universul ei se restrânge la spital, trăind un conflict între dorința de a părăsi țara și datoria față de cei rămași acasă. Pe fundalul ororilor războiului, cărora le cad victime copiii, este proiectată iubirea ei pentru Kenan, tânărul ilustrator, cei doi evadând din realitatea terifiantă în lumea filmelor Studioului Ghibli, comparându-și povestea de dragoste cu cea a personajelor din ”Castle in the Sky”, producția de animație fantasy preferată a acestora.

Salama pendulează între realitate, imaginație, halucinație, trauma războiului, pierderea familiei, contactul zilnic cu moartea afectându-i echilibrul emoțional, mintea sa creând niște prezențe umane care o ajută să supraviețuiască. Khawf este o proiecție a minții, personificarea fricii (în limba arabă însemnând chiar „frică”), un alter ego al naratoarei, o voce a subconștientului, scriitoarea dând glas îndoielilor, dorinței de a părăsi infernul războiului. Dialogurile Salamei cu acesta oglindesc tensiunile interioare, confruntarea dintre instinctul de supraviețuire și afecțiunea față de familie, țară.

Alta este condiția personajului Layla. Nu este plăsmuirea minții naratoare, este cea mai bună prietenă a Salamei, din copilărie. Împărtășesc un destin comun, eroina cărții fiind singura fată din familie, Layla, fiind singură la părinți. Căsătoria cu fratele naratoarei, Hamza, o transformă pe Layla într-un membru important al familiei. După moartea prietenei și a copilului nenăscut al acesteia, protagonista refuză să o piardă, menținând-o vie în conștiința sa, construind o ficțiune protectoare care o ajută să supraviețuiască singurătății. Un rol important în recăpătarea echilibrului interior, a confruntării cu trauma îl au Kenan și cei doi frați ai săi, contribuind la reconectarea Salamei cu realitatea (cap.29).

Povestea captivantă a Salamei este plasată într-un context politic și social marcat de dictatură, violență, instabilitate, specific Siriei aflate în război. Protestele împotriva regimului lui Bashar al-Assad, bombardamentele împotriva populației civile, închisorile în care sunt mutilați opozanții politici și civilii, atacul chimic cu gaz sarin sunt pagini terifiante care descriu realitatea conflictului sirian.

Acțiunea romanului este percepută sinestezic, bogăția imaginilor vizuale, auditive, olfactive fiind prezentă atât în descrierea scenelor tensionate, de carnagiu, cât și în imaginea lumii vegetale a Salamei, o strategie de supraviețuire emoțională. Repetarea numelor plantelor și a puterii vindecătoare a acestora, ca în secvența salvării surorii lui Kenan contrastează cu imaginea războiului, a morții. Botanica nu este doar un detaliu profesional al personajului, ci și un limbaj al memoriei, al speranței.

Romanul Cât timp înfloresc lămâii de Zoulfa Katouh face parte din seria cărților scrise de femei despre război, remarcându-se printr-o viziune echilibrată, sensibilizând cititorii atât față de tragedia conflictelor armate, cât și față de condiția refugiaților.

Prof. Loredana Stan

Nepoata de Bernhard Schlink este un roman prezentat pe copertă ca un bestseller Der Spiegel, despre care am citit în postările scriitoarei Veronica D. Niculescu, ale traducătoarei acestei cărți, Mariana Bărbulescu, am auzit în podcastul „Vorbitorincii”. Romanul scris de unul dintre cei mai importanți autori germani contemporani, Bernhard Schlink, a apărut în 2021, la noi, fiind lansat în cadrul Salonului Internaţional de Carte Bookfest– București, 2023. Scriitorul are studii în domeniul juridic, a fost profesor la Universitatea Humboldt din Berlin. Ulterior, s-a dedicat în totalitate scrisului, cunoscând consacrarea internațională cu romanul „Cititorul”, ecranizat în 2008.

Scriitorul Bernhard Schlink a făcut parte din juriul internațional al celei de-a XV-a ediții a Premiului Glenn Gould („Nobelul artelor”), reflectând fără emfază și în termeni accesibili asupra rolului artei: „Arta nu ne face oameni mai buni, dar ne lărgește orizontul. Ne lărgește lumea. Ea are puterea de a ne scoate din îngustimea politică și socială și, prin aceasta, de a ne aduce împreună.” Viziunea sa asupra artei este nuanțată, anticipând-o pe cea din romanul Nepoata, accentuând ideea că această formă de exprimare specifică omului nu moralizează, nu educă, ci ajută la înțelegerea complexității vieții.

Cartea tratează o problematică actuală, de la aspecte ale istoriei recente – imaginea Germaniei dinainte și după reunificare, recrudescența mișcărilor extremiste, până la condiția umană: dependențe și vicii, confruntarea dintre generații, relația părinți-copii, vina, responsabilitatea, dificultatea asumării trecutului. Romanul înfățișează diferite vârste ale iubirii și modul în care experiențele de viață, contextele sociale, politice influențează sentimentele și relațiile dintre oameni.

Putem vorbi și de romanul unor rupturi: istorice (separarea Germaniei de Est de cea de cea de Vest), afective (Birgit de propriul copil, Kaspar Wettner de Birgit,) identitare și de generație (confruntarea dintre valorile și ideologiile mediului în care trăiesc Kaspar și nepoata sa, Sigrun).

Volumul are o compoziție tripartită, fiind alcătuit din părți și capitole închegate, cu o construcție narativă unitară, acțiunea jalonând momente în care memoria selectivă și involuntară au un rol important. Scriitorul Bernhard Schlink se folosește de convenția narativă a manuscrisului găsit, pentru a insera în partea întâi a cărții „romanul lui Birgit” care declanșează acțiunea propriu-zisă a narațiunii. Tonul este nostalgic, Kaspar încercând să afle motivele sinuciderii soției sale și descoperind secrete din trecut: Birgit, pe când locuia în Germania de Est, avusese un copil pe care îl abandonase.

În partea a doua a volumului, Kaspar începe o investigație proprie, în numele trecutului comun, încercând să o găsească pe fiica lui Birgit. Motivul copilului abandonat nu este unul telenovelistic, ci ajută la reconstituirea vieții în Germania divizată și la configurarea dramei separării familiale. În cele 42 de capitole, care constituie centrul de greutate al cărții, se dezvoltă imaginea unei comunități rurale radicalizate, tema extremismului, efectele reunificării asupra est-germanilor, diferențele identitare, culturale dintre cele două spații, tonul narativ fiind mai dinamic, accentul fiind pus și pe conflictul interior al lui Kaspar și al lui Sigrun. Relația dintre aceștia acaparează scena diegetică, cititorul asistând la un conflict violent, ci la unul insinuant, nuanțat, Kaspar fiind format în spiritul culturii umaniste și al democrației occidentale, nepoata crescută într-o comunitate izolată, marcată de idei naționaliste și extremiste.

Partea a treia, având cea mai mică întindere narativă, un caracter concentrat și reflexiv, transformă cartea în romanul unei moșteniri. Accentul se mută de la investigarea trecutului, la posibilitatea construirii unui viitor. Apropierea dintre bărbat și nepoata sa are o valoare simbolică, reprezentând reconcilierea dintre două generații, dar și dintre cele două Germanii. Finalul deschis nu aduce un mesaj optimist simplist, ci sugerează dificultatea apropierii interumane, reconcilierea dintre cele două personaje nefăcându-se la întâmplare, ci prin cărți, arte, în general, educație, gândire liberă.

Un element important al romanului este clădirea vieții lui Kaspar și a lui Birgit în jurul cărților, ei fiind librari, deținând o clădire în stil Art Nouveau în Berlinul de Vest. Manuscrisele lui Birgit o transformă într-o scriitoare, romanul acesteia, inserat în povestea lui Kaspar, narat la persoana I, este o încercare de înțelegere și recuperare a propriului trecut, iar viața acestei femei nu reprezintă decât o perpetuă fugă: „Când a întrebat-o de roman, i-a spus că în el era vorba despre viață ca fugă. Despre viața ei ca fugă, despre toată viața privită ca o fugă.”

Nepoata este un roman despre Germania și despre Berlin, oraș care conservă memoria unei țări divizate și apoi reunificate. Orașul pare un personaj per se, fiind un spațiu simbolic în care se naște iubirea dintre Kaspar și Birgit, în care cei doi trăiesc, reflectând tensiunile dintre Est și Vest, influențând destinele personajelor.

Nepoata invită la o meditație asupra extremismului, la o reflecție asupra adeziunii generației tinere la ideologii naționaliste, radicalizate, romanul explorând cauzele acestei apropieri. Din acest punct de vedere, volumul poate fi o lectură adecvată cititorilor tineri, ajutându-i să înțeleagă lecțiile marii Istorii, dar și relația omului cu Timpul.

Nepoata de Bernhard Schlink poate intra în dialog cu romanul „Lecții” al lui Ian McEwan și cu filmul „Adio, Lenin!” prin felul în care sunt prezentate imaginea Germaniei și a orașului Berlin, condiția femeii, tema abandonului, a relației dintre conștiință și vinovăție.

Prof. LOREDANA STAN