Mirabilissemper's Blog

Nepoata de Bernhard Schlink este un roman prezentat pe copertă ca un bestseller Der Spiegel, despre care am citit în postările scriitoarei Veronica D. Niculescu, ale traducătoarei acestei cărți, Mariana Bărbulescu, am auzit în podcastul „Vorbitorincii”. Romanul scris de unul dintre cei mai importanți autori germani contemporani, Bernhard Schlink, a apărut în 2021, la noi, fiind lansat în cadrul Salonului Internaţional de Carte Bookfest– București, 2023. Scriitorul are studii în domeniul juridic, a fost profesor la Universitatea Humboldt din Berlin. Ulterior, s-a dedicat în totalitate scrisului, cunoscând consacrarea internațională cu romanul „Cititorul”, ecranizat în 2008.

Scriitorul Bernhard Schlink a făcut parte din juriul internațional al celei de-a XV-a ediții a Premiului Glenn Gould („Nobelul artelor”), reflectând fără emfază și în termeni accesibili asupra rolului artei: „Arta nu ne face oameni mai buni, dar ne lărgește orizontul. Ne lărgește lumea. Ea are puterea de a ne scoate din îngustimea politică și socială și, prin aceasta, de a ne aduce împreună.” Viziunea sa asupra artei este nuanțată, anticipând-o pe cea din romanul Nepoata, accentuând ideea că această formă de exprimare specifică omului nu moralizează, nu educă, ci ajută la înțelegerea complexității vieții.

Cartea tratează o problematică actuală, de la aspecte ale istoriei recente – imaginea Germaniei dinainte și după reunificare, recrudescența mișcărilor extremiste, până la condiția umană: dependențe și vicii, confruntarea dintre generații, relația părinți-copii, vina, responsabilitatea, dificultatea asumării trecutului. Romanul înfățișează diferite vârste ale iubirii și modul în care experiențele de viață, contextele sociale, politice influențează sentimentele și relațiile dintre oameni.

Putem vorbi și de romanul unor rupturi: istorice (separarea Germaniei de Est de cea de cea de Vest), afective (Birgit de propriul copil, Kaspar Wettner de Birgit,) identitare și de generație (confruntarea dintre valorile și ideologiile mediului în care trăiesc Kaspar și nepoata sa, Sigrun).

Volumul are o compoziție tripartită, fiind alcătuit din părți și capitole închegate, cu o construcție narativă unitară, acțiunea jalonând momente în care memoria selectivă și involuntară au un rol important. Scriitorul Bernhard Schlink se folosește de convenția narativă a manuscrisului găsit, pentru a insera în partea întâi a cărții „romanul lui Birgit” care declanșează acțiunea propriu-zisă a narațiunii. Tonul este nostalgic, Kaspar încercând să afle motivele sinuciderii soției sale și descoperind secrete din trecut: Birgit, pe când locuia în Germania de Est, avusese un copil pe care îl abandonase.

În partea a doua a volumului, Kaspar începe o investigație proprie, în numele trecutului comun, încercând să o găsească pe fiica lui Birgit. Motivul copilului abandonat nu este unul telenovelistic, ci ajută la reconstituirea vieții în Germania divizată și la configurarea dramei separării familiale. În cele 42 de capitole, care constituie centrul de greutate al cărții, se dezvoltă imaginea unei comunități rurale radicalizate, tema extremismului, efectele reunificării asupra est-germanilor, diferențele identitare, culturale dintre cele două spații, tonul narativ fiind mai dinamic, accentul fiind pus și pe conflictul interior al lui Kaspar și al lui Sigrun. Relația dintre aceștia acaparează scena diegetică, cititorul asistând la un conflict violent, ci la unul insinuant, nuanțat, Kaspar fiind format în spiritul culturii umaniste și al democrației occidentale, nepoata crescută într-o comunitate izolată, marcată de idei naționaliste și extremiste.

Partea a treia, având cea mai mică întindere narativă, un caracter concentrat și reflexiv, transformă cartea în romanul unei moșteniri. Accentul se mută de la investigarea trecutului, la posibilitatea construirii unui viitor. Apropierea dintre bărbat și nepoata sa are o valoare simbolică, reprezentând reconcilierea dintre două generații, dar și dintre cele două Germanii. Finalul deschis nu aduce un mesaj optimist simplist, ci sugerează dificultatea apropierii interumane, reconcilierea dintre cele două personaje nefăcându-se la întâmplare, ci prin cărți, arte, în general, educație, gândire liberă.

Un element important al romanului este clădirea vieții lui Kaspar și a lui Birgit în jurul cărților, ei fiind librari, deținând o clădire în stil Art Nouveau în Berlinul de Vest. Manuscrisele lui Birgit o transformă într-o scriitoare, romanul acesteia, inserat în povestea lui Kaspar, narat la persoana I, este o încercare de înțelegere și recuperare a propriului trecut, iar viața acestei femei nu reprezintă decât o perpetuă fugă: „Când a întrebat-o de roman, i-a spus că în el era vorba despre viață ca fugă. Despre viața ei ca fugă, despre toată viața privită ca o fugă.”

Nepoata este un roman despre Germania și despre Berlin, oraș care conservă memoria unei țări divizate și apoi reunificate. Orașul pare un personaj per se, fiind un spațiu simbolic în care se naște iubirea dintre Kaspar și Birgit, în care cei doi trăiesc, reflectând tensiunile dintre Est și Vest, influențând destinele personajelor.

Nepoata invită la o meditație asupra extremismului, la o reflecție asupra adeziunii generației tinere la ideologii naționaliste, radicalizate, romanul explorând cauzele acestei apropieri. Din acest punct de vedere, volumul poate fi o lectură adecvată cititorilor tineri, ajutându-i să înțeleagă lecțiile marii Istorii, dar și relația omului cu Timpul.

Nepoata de Bernhard Schlink poate intra în dialog cu romanul „Lecții” al lui Ian McEwan și cu filmul „Adio, Lenin!” prin felul în care sunt prezentate imaginea Germaniei și a orașului Berlin, condiția femeii, tema abandonului, a relației dintre conștiință și vinovăție.

Prof. LOREDANA STAN

O carte din categoria healing fiction, un subgen al literaturii contemporane, provenind din spațiul asiatic, cultivat cu precădere în Coreea și Japonia, este Bun-venit la Librăria Hyunam-Dong scrisă de Hwang Bo-reum.

Autoarea sud-coreeană a studiat informatică și a lucrat ca inginer software. Asemenea personajului central al romanului său de debut, a abandonat cariera inițială și a început să scrie. Conform mărturisirii autoarei de la finalul romanului Bun-venit la Librăria Hyunam-Dong, aceasta a început să scrie în 2018, când încerca să devină o bună eseistă. Ulterior geneza cărții a devenit un proces încântător, aducător de satisfacții spirituale:

„Scrierea unui roman a fost surprinzător de plăcută. Crezusem că scrisul este un proces laborios, care mă târăște și mă bate în cuie la birou. Dar acest lucru a fost diferit. Mă trezeam în fiecare dimineaţă dornică să continui dialogul de unde îl lăsasem. Seara, cu ochii uscați şi spatele înțepenit, mă ridicam cu reticenţă de pe scaun, ținând cont de propria mea regulă de a nu face mai mult decât munca de o zi. În timpul scrierii romanului, mi-a păsat mai mult de personaje și de viaţa lor decât de a mea. Viaţa mea se învârtea în jurul poveştilor pe care le spuneam.

Deși nu mi-am planificat intriga înainte de a începe să scriu, știam atmosfera pe care voiam să o creez. Am vrut să scriu un roman care să evoce atmosfera din ”Kamome Diner” și ”Little Forest”. Un spaţiu în care putem evada, un refugiu de la intensitatea vieţii de zi cu zi în care nu putem nici măcar să ne oprim pentru a lua o pauză.”

Avem de-a face cu o pledoarie pentru lectură, cu o carte despre cărți și nu numai. Structurată pe mai multe capitole, care pot fi citite ca niște proze scurte, cu titluri incitatoare la poveste, cartea tratează problematici contemporane, universal-valabile pentru condiția umană, reflectând și mentalitatea specifică spațiului asiatic: cultul muncii, presiunea performanței, relațiile sociale deficitare, legăturile familiale distante etc. Poveștile de viață ale personajelor vorbesc despre anxietate, burnout, despre singurătate și insatisfacție în cuplu, despre relații dintre părinți și copii generatoare de stres și anxietate, despre carieră ca mecanism de captivitate socială. („Din tinereţe, ni se cere mereu să îndurăm şi să suportăm lucruri. Habar nu am de ce. Am avut un coleg de clasă care a fost lovit de o motocicletă în drum spre școală şi chiar dacă era plin de vânătăi și sângerări, a refuzat să meargă acasă și a continuat să meargă la şcoală. Doar pentru a primi un premiu pentru prezență perfectă. Această obsesie de a îndura totul ne-a urmărit și în viaţa profesională. Te duci la serviciu chiar și atunci când ești bolnav, iar în zilele în care pur și simplu nu te poţi ridica din pat, teama de a lipsi o zi de la serviciu te macină mai mult decât boala.” )

Deși mesajul volumului scris de Hwang Bo-reum este pozitiv, luminos, personajele găsind soluții de vindecare interioară, încorsetările umane, presiunile unui mediu familial perfecționist mi-au adus aminte de „Vegetariana” de Han Kang.

Printre aceste soluții de vindecare emoțională se află cărțile, librăria Hyunam-dong devenind un spațiu ocrotitor, al întâlnirilor intelectuale, al prieteniei, al evoluției spirituale: „Am devenit o persoană mai bună la librărie. Am încercat să pun în practică lucrurile pe care le-am învăţat din cărți, şi nu doar să le las să fie poveşti între pagini. […] Lucrurile bune din cărți nu ar trebui să rămână doar în cerneală şi pe hârtie. Vreau ca lucrurile care se întâmplă în jurul meu să fie poveşti bune care pot fi împărtășite cu alții.”

Proprietara librăriei, Yeong-ju, renunțând la carieră și la căsnicie, creează o oază de normalitate în acest spațiu, care este de multe ori confundat cu o bibliotecă, angajează un barista, organizează întâlniri cu scriitori, cluburi de carte, scrie articole pe blog, pe rețelele sociale, despre evenimentele desfășurate, caută strategii de persuadare a cumpărătorilor, gândindu-se, inițial, că acest loc nu va putea fi deschis mai mult de doi ani. Librăria adună în jurul ei o comunitate a oamenilor care caută soluții de evadare din marasmul cotidian.

Volumul scriitoarei sud-coreene conține, bineînțeles, referințe la cărți și filme, romanul pe care îl recomandă mereu cu obstinație Yeong-ju fiind „De veghe în lanul de secară”. Cartea adună datorită experiențelor personajelor și îndrumări privind scrisul, alegerea stilului potrivit, prepararea unei cafele sau „secretul unei librării longevive”.

Sunt integrate în poveștile personajelor mesaje care conferă volumului un aspect de dezvoltare personală, reflexiv, redat simplu, în formulări care pot fi considerate clișeice: „Degeaba ai nasturi, dacă nu ai butoniere”. Finalul romanului conține un adagiu contemporan, prezent în mentalul colectiv, care întărește valorizarea prezentului, propunând o reconfigurare a reușitei: „O zi petrecută cu folos e o viață trăită din plin.”

Ideea egalității cărților este minunată și pledează pentru o apreciere personală a volumelor, dar lipsită de criterii exterioare, facile. Cărțile sunt obiecte magice care își caută locul potrivit în sufletele cititorilor.

Așadar, încă o lectură atractivă, reconfortantă, care se integrează, conform categorisirilor livrești contemporane, în subgenul healing fiction.

prof. Loredana Stan

Într-o viață de cititor nu ajung la tine doar capodopere, ci și cărți

(e-bookuri/audiobookuri) ușurele care-ți apar în cale cu un rost, mai ales când titlul românesc al volumului este un clișeu drăguț, dar și un adevăr cu profunde implicații, căci fericirea este o marotă, o aspirație greu de atins.

Am uitat să fim fericiți (What Alice Forgot), apărută în 2009, este a treia carte a scriitoarei australiene Liane Moriarty, precedând bestsellerul ”Big Little Lies”, care a făcut-o celebră pe autoare datorită adaptării pentru televiziune, în care joacă Nicole Kidman și Reese Witherspoon. Pe site-ul oficial al scriitoarei Liane Moriarty | Author apare mențiunea că serialul ”Big Little Lies” a fost un succes apreciat de critici, răsplătit cu premii Emmy, precum și informația menită să-i contureze autoarei o imagine simpatică: „Liane a reușit să urce pe scenă la premiile Emmy fără să se împiedice, lucru pe care îl consideră una dintre cele mai mari realizări ale vieții sale.”

Pierderea memoriei este o temă de interes în prezent, dar și un element declanșator, în acest roman, al unei narațiuni captivante. Eticheta de chick lit (un gen de romane promovate de autoare, ale căror personaje erau femei independente, tinere, căutând împlinirea într-o relație romantică, în carieră, în descoperirea sensului vieții), atribuită volumelor Lianei Moriarty este întrucâtva justificată prin atenția acordată universului feminin și prin stilul accesibil, dar încercarea de analiză psihologică, complexitatea reflecțiilor și a tematicii le salvează de la această încadrare limitativă.

Titlul original al romanului (What Alice Forgot) anticipează mecanismele narative întâlnite în carte, accentuând simbolistica intrigii, reprezentate de amnezia lui Alice. Traducerea în limba română a titlului (Am uitat să fim fericiți) mută accentul de la condiția individuală a personajului, la experiența colectivă a pierderii fericirii, a neglijării lucrurilor cu adevărat importante, oferind o cheie de lectură legată de problematica relațiilor umane.

Cartea urmărește destinele a trei femei, acțiunea gravitând în jurul personajului central, Alice Mary Love, care, în urma unui accident petrecut în sala de sport, uită ultimii zece ani din viața sa. Planul diegetic care prezintă evenimentele în care este implicată această femeie care se pregătește să aniverseze 40 de ani narează acțiunea la persoana a III-a. Perspectiva naratorului omniscient este completată de două forme de discurs subiectiv, jurnalul lui Elisabeth, sora lui Alice, care consemnează însemnările pentru psihiatrul Hodges și postările de pe blogul lui Frannie, „bunica” adoptată de familia celor două surori.

Firul narativ principal urmărește criza de identitate provocată de amnezia lui Alice, care a rămas blocată în timp la vârsta de 29 de ani, când era însărcinată cu primul copil, Madison. Celelalte două planuri narative, pe lângă faptul că prezintă din unghiuri diferite acțiunile care urmăresc „trezirea” din „somnul memoriei” a lui Alice, aduc în prim plan tipuri de feminitate diferite, cu problematici specifice, purtând amprenta vârstei, educației, personalității fiecăreia: „Mintea a început să-i rătăcească. S-a gândit la acea etapă ciudată din viața ei care începuse vineri dimineața, când își recăpătase cunoștința în sala de gimnastică. Era ca și cum ar fi petrecut ultima săptămână într-un loc exotic, unde trebuia să învețe niște abilități noi și neobișnuite.Se întâmplaseră atâtea lucruri!”

Însemnările lui Elisabeth pentru doctorul Hodges dezvoltă drama femeii confruntate cu imposibilitatea maternității, scriitoarea urmărind dintr-o perspectivă realistă, lipsită de artificii și ostentații, prejudecățile, stereotipurile, vulnerabilitățile „infertilelor”: „Acum mă gândesc la acele «pierderi» ca la nişte puncte pe istoricul meu medical. Dacă un doctor îmi cere să-i spun istoricul meu, pot să-i detaliez toate tratamentele, analizele şi cruntele dezamăgiri fără să-mi tremure vocea, ca şi cum n-ar avea importanţă, ca şi cum ar fi experienţele altcuiva. De exemplu, pot să spun fără să clipesc: «Al doilea avort spontan în primul trimestru» şi nici măcar nu mă gândesc cum a fost şi cum m-am simţit în acel moment.[…] Am auzit de atâtea ori «îmi pare rău» pe un ton profesional, domnule doctor Hodges! «Îmi pare rău», «îmi pare rău», «îmi pare rău»… Da, colegii dumneavoastră de breaslă sunt plini de păreri de rău. Mă întreb dacă şi dumneavoastră veţi spune într-o zi pe un ton amabil şi dezolat: «Îmi pare rău, dar nu vă pot vindeca. Ar fi mai bine să încercaţi altceva, un transplant de personalitate, de exemplu.»”

Cugetările unei străbunici postate pe blogul acesteia transmit imaginea unei femei active și la vârsta senectuții. Viziunea sa este lucidă și ironică, aducând în discuție degradarea fizică și păstrarea demnității la sfârșitul vieții, cu opțiunea eutanasiei. Fostă profesoară, Frannie a lucrat toată viața în educație, acum este rezidentă a unui centru de vârstnici și se implică în activitățile acestei comunități. Neavând familie, își asumă rolul de „bunică” pentru Alice și sora sa, după ce în copilărie le murise tatăl. Relația cu această familie devine o formă de împlinire, implicându-se afectiv în realizările sau nefericirile acestor „rude” adoptate: declinul mariajului lui Alice și Nick, drama sarcinilor pierdute ale lui Elisabeth etc.

Mesajul optimist al cărții, existând momente de cumpănă regizate în spiritul romanelor de succes, ideea continuității generațiilor, a sacrificiului încununat de izbândă, sunt aspectele de apreciat ale volumului. Romanul propune o lectură accesibilă, fiind disponibil în formate diferite, (și ca e-book sau audiobook), oferind cititorului nu doar destindere sau escapism, ci și prilejul de a medita la felul cum se raportează la propriul trecut, cum înțelege fericirea.

prof. LOREDANA STAN