Tălpile-mi sorb nisipul rămas în pantofii mei tandri,

din vremuri apuse, cu mare și scoici.

Era bine, aveam să aflăm,

Fericirea ne bătea atunci mereu în poartă.

O zi a cârtiței a început de atunci cu pași rătăciți și mult necunoscut.

Și soarele răsare la fel, stele poetice veghează pământul,

sub ochii noștri lumea se mișcă altfel.

„va fi bine” ți se spune de către guri mobilizatoare,

dar piesa de teatru pare că nu se mai sfârșește.

Toate cărțile mari nu te-au pregătit pentru ce trăiești.

Oare câți ani mai am,

Câte vise nedeslușite se țes înainte?

LOREDANA STAN