Lumânările ard până la capăt de Sándor Márai este o capodoperă, care, la 84 de ani de la apariție, este proaspătă, actuală, explorând frământările ființei umane în fața trădării, prieteniei, iubirii. Amintind de stilul psihologizant al marilor prozatori, dar nesemănând cu niciunul, fără un subiect propriu-zis, dar construindu-și tensiunea din confruntarea de idei și de orgolii a celor doi bărbați ajunși la apusul vieții, romanul impresionează prin provocările intelectuale pe care le adresează cititorilor.

Unul dintre cei mai mari scriitori maghiari, poet, eseist, jurnalist, Sándor Márai, a fost format în spiritul valorilor europene, având convingeri antitotalitare. A refuzat să accepte regimul comunist instaurat în Ungaria și a plecat în exil în 1948. A colaborat cu Radio Europa Liberă, publicarea operelor sale fiind interzisă în Ungaria, până în 1990, autorul trăind în Elveția, Italia, Franța, Austria, SUA. S-a sinucis în 1989, în San Diego, California.

Subiectul romanului autorului maghiar este simplu. Cartea are în centru reîntâlnirea după 41 de ani a doi prieteni. Cei doi bărbați ajunși la senectute se întâlnesc la castelul generalului Henrik, reconstituind ultima întrevedere dintre ei, după o vânătoare de la care Konrád a plecat fără nicio explicație, lăsându-l pe prietenul său cu multe întrebări fără răspuns. Această ultimă cină le oferă celor doi prilejul confruntării cu trecutul, cu propriile acțiuni. Pe parcursul întâlnirii în care lumânările ard până la capăt, semn al consumării timpului, vieții și al rostirii până la capăt a adevărurilor necesare, izbăvitoare, Henrik rostește un amplu monolog, o diatribă, dându-i ocazia lui Konrád să explice acuzațiile de trădare, lașitate, ură. Fantoma Krisztinei, soția lui Henrik, domină confruntarea dintre cei doi bărbați, asupra căreia planează acuzația de infidelitate, lucru ce a dus la ruptura dintre soți.

Cartea debutează ca o narațiune a prieteniei, fiind prezentată, prin întoarceri în timp, legătura aproape organică, aparent indestructibilă, dintre generalul Henrik și boemul Konrád, în anii copilăriei: „Din prima clipă, trăiră laolaltă ca gemenii în pântecele mamei. […] Prietenia dintre ei era gravă și tăcută, ca marile sentimente care durează o viață.”

Prietenia transcende o perioadă diferențele sociale, culturale, temperamentale care separă cele două personaje principale. Cei doi băieți experimentează viața trăită alături și descoperă împreună frumusețea lumii, „Viena și pădurea, lectura și vânătoarea, călăritul și virtuțile militare, viața de societate și iubirea”

Romanul Lumânările ard până la capăt cultivă din plin sensibilitatea, având trimiteri la muzică, arte, în general. Muzica nu rămâne doar un reper important în viața personajelor, ci se transferă la nivelul scriiturii, scriitorul Radu Paraschivescu analizând melodicitatea romanelor lui Sándor Márai, izvorâtă dintr-un ritmul atent orchestrat și eleganța frazei.

Muzica introduce o primă fisură în relația celor doi băieți, conferindu-i lui Konrád aura unui artist, oferindu-i acces la o lume interioară inaccesibilă celorlalți: „Muzica îi transmitea ceva anume, ceva ce nu puteau înțelege ceilalți.” Henrik considera muzica prietenului său înfricoșătoare pentru că nu oferea un remediu pentru uitare, ci trezea pasiunea, dorind ca viața din inimile oamenilor să fie cât mai reală.

Márai este un maestru al descrierilor, fiind un vizionar, construind în spațiul ficțional imaginea unui imperiu multicultural și a unei capitale idealizate, pline de arome și de voie bună: „Viena, imperiul, era ca o mare familie în care trăiau unguri, nemți, moravi, cehi, sârbi, croați și italieni, iar în cadrul acestei mari familii, fiecare simțea în taină că în cavalcada dorințelor, pornirilor și pasiunilor aventuroase, singurul care putea să mențină ordinea era împăratul  […]. Viena era veselă. În tavernele îmbâcsite și cu tavanul boltit din centrul orașului, se servea cea mai bună bere din lume, iar la ora prânzului, când sunau clopotele, se simțea peste tot aroma gulașului din carne de vită, străzile fiind inundate cu atâta farmec și amabilitate, de parcă pacea lumii ar fi fost eternă.” Se conturează ideea dispariției unei lumi. Marea Istorie își pune amprenta asupra destinelor individuale. Deși contextul social, istoric trec în plan secund, există o corespondență regizată cu talent de scriitor între realitatea exterioară și ordinea interioară, planul afectiv suferind un declin ce reflectă destrămarea unei lumi și dispariția valorilor ce o susțineau.

Konrád asociază Viena nu doar cu un spațiu al tinereții, ci devine „diapazonul lumii”. Muzica devine limbajul memoriei afective, concentrând nostalgia timpurilor fericite, prietenia pierdută și sentimentul apartenenței la o lume dispărută: „[…] orașul ăsta a fost pentru mine diapazonul lumii. Când pronunțam odinioară cuvântul Viena, parcă aș fi făcut să răsune un diapazon […]. Viena nu era doar un oraș, ci și un sunet pe care omul fie că-l aude în suflet rezonând pentru totdeauna, fie că nu-l aude niciodată. A fost cel mai frumos lucru din viața mea. Eram sărac, dar n-am fost singur, pentru că aveam un prieten și Viena era asemenea unui prieten. La tropice, când ploua, îi auzeam întotdeauna vocea.”

Metafora și comparația sunt figurile de stil care dau expresivitate descrierii, umanizând spațiul, sugerând apartenența la un univers protector :„[…] în antreu îl întâmpină căldura sobei de teracotă, de parcă ar fi dat mâna cu o rudă.”

Cele 170 de pagini ale cărții se transformă într-un miniroman filosofic, cu accente etice, în care se reflectează asupra vârstelor omului, asupra naturii umane, în general, dar și asupra sensului pe care îl dobândesc faptele la sfârșitul vieții.( „Faptele vorbesc de la sine, cum se spune; spre sfârșitul vieții, toate faptele mărturisesc și urlă mai tare chiar decât acuzatul pe scaunul de tortură.”; „ […] omul poate fi infidel, tiran, da, poate să comită chiar și crime, să rămână totuși nevinovat în forul său interior. Fapta nu este încă echivalentă cu adevărul. Întotdeauna este doar o consecință, iar dacă omul devine într-o zi, judecător și vrea să emită o sentință, nu se poate baza numai pe faptele din raportul poliției, trebuie să afle acel ceva pe care juriștii îl numesc motivul delictului.”).

Construcția personajelor, descrierea interioarelor, crepusculul unei lumi, codurile de onoare, rafinamentul ca formă de existență sunt câteva puncte de convergență între romanul lui Sándor Márai și „Craii de Curtea-Veche” al lui Mateiu Caragiale.

Lumânările ard până la capăt de Sándor Márai este un roman al marilor întrebări, care sondează punctele vulnerabile ale omului, deschizând noi perspective de reflecție asupra prieteniei, trădării, adevărului și trecerii timpului.

LOREDANA STAN