Tare sunt singur, Doamne, și pieziș!

Copac pribeag uitat în câmpie,

Cu fruct amar și cu frunziș

Țepos și aspru-n îndârjire vie.

Tânjesc ca pasărea ciripitoare

Să se oprească-n drum,

Să cânte-n mine și să zboare

Prin umbra mea de fum.

Aștept crâmpeie mici de gingășie,

Cântece mici de vrăbii și lăstun

Să mi se dea și mie,

Ca pomilor de rod cu gustul bun.

Nu am nectare roze de dulceață,

Nici chiar aroma primei agurizi,

Și prins adânc între vecii și ceață,

Nu-mi stau pe coajă moile omizi.

Nalt candelabru, strajă de hotare,

Stelele vin și se aprind pe rând

În ramurile-ntinse pe altare –

Și te slujesc; dar, Doamne, până când?

De-a fi-nflorit numai cu focuri sfinte

Și de-a rodi metale doar, pătruns

De grele porunci și-nvățăminte,

Poate că, Doamne, mi-este de ajuns.

În rostul meu tu m-ai lăsat uitării

Și mă muncesc din rădăcini și sânger.

Trimite, Doamne, semnul depărtării,

Din când în când, câte un pui de înger,

Să bată alb din aripă la luna,

Să-mi dea din nou povața ta mai bună.