Cărțile Ioanei Nicolaie spun povești răscolitoare, sunt „documente exemplare” ale vulnerabilității umane, oglinzi în care cititorii își privesc neputințele, umanitatea rănită. DOWN nu este o carte comodă, pentru că te izbește de la primele pagini Suferința, sub toate formele acesteia. Suferința este un personaj care se insinuează în tot acest fir narativ al cărții, atât în condiția micuțului neom devenit un om altfel, în viața mamei singure, Romanița Linu, în deciziile ei de „aparținătoare” a unui copil dublu condamnat, din punct de vedere medical: de boala congenitală cardiacă, de starea de locuitor al Țării Down. Este surprinsă, de asemenea, condiția medicilor, nevoiți să se confrunte cu diagnostice cumplite și cu (in)abilitatea de a comunica familiilor aceste grozăvii (pag.92). Cititorii se pot regăsi și în condiția aparținătorului (pe care a cunoscut-o din plin și autoarea acestei cronici) care este terifiat de necunoscut, se transformă într-o entitate invizibilă, copleșită de neputință, implorând pentru o minune, dorind să trăiască într-o realitate suportabilă: „[…]tot mai țeapănă, abia mai respiră. Dacă ar putea, s-ar face nevăzută. Ar șterge întâi burta, apoi piciorul drept, care reține un pic mai multă apă, apoi pe cel stâng, apoi pieptul și, la sfârșit, și capul. Pe locul ei, în dreptul obrajilor, tot ar râmâne niște dungi apoase. Își împrăștie două lacrimi cu mâneca, dar nu de tot, ci numai cât să mânjească în locul acela aerul.”

Cel de-al optulea roman al Ioanei Nicolaie, DOWN, apărut de curând, la Editura Humanitas, marchează câteva premiere importante: este prima carte din spațiul autohton, care tratează problematica afecțiunii genetice cromozomiale, de care suferă unul dintre naratorii cărții, Linu Cristian, bebelușul de patru luni. Scriitoarea a inserat în compoziția cărții un „basm genetic” (capitolul 7) care este singular în literatura română, transfigurând procesul biologic al concepției copilului special într-o aventură cu personaje, primejdii și încercări, povestită din perspectiva celui care urmează să se nască. Trama narativă este construită cu măiestrie, susținută de o viziune cinematografică, de dialoguri marcate de umor și de limbaj colocvial. De asemenea, scriitoarea Ioana Nicolaie a simțit necesitatea delimitării de AI, declarându-și opera literară, pentru prima dată în literatura română, „CARTE LIBERĂ DE AI.”

DOWN nu a avut un subiect căutat, nu a răspuns unei mode tematice, și-a cerut simplu dreptul la existență, înfățișând o realitate dureroasă, profund românească: prejudecățile societății legate de copiii atipici, indiferența autorităților, insuficiența sprijinului instituțional etc. Pe fundalul dramei individuale, romanul conturează o Românie a precarității, a intoleranței și a inegalității, dar și a eforturilor individuale de a supraviețui, de a alege viața. Volumul deschide teme de reflecție necesare în societatea românească, tulburând și invitând cititorul să-și regândească judecățile de valoare.

Titlul romanului constituie un element important al poveștii, justificat de explorarea felului în care numele sindromului marchează viața copilului născut de Crăciun și a mamei sale.

Autoarea a mărturisit că, dintre creațiile sale, DOWN se numără printre cele patru cărți necesare, simțind presiunea unei datorii de suflet, morale. Am reiterat și eu în cronicile scrise de mine caracterul esențial (pentru înțelegerea vieții trăite în comunism) al romanului „Tot înainte” sau „necesitatea interioară” a scrierii volumului „Drumul spre Soare-Răsare”, născut din suferința pierderii fratelui său, Radu. „Pelinul negru” înfățișează modul în care accidentul nuclear de la Cernobîl, din 1986, influențează viețile multor oameni și pe cea a Agustinei, a copilului atipic, de zece ani, personajul-narator al cărții. Astfel, romanul publicat în 2017 anticipează problematica dureroasă a vulnerabilității umane, dar și opțiunea pentru perspectiva narativă a unui copil, reluată și dezvoltată magistral în DOWN .

DOWN conține un melanj de voci narative, perspectiva dominantă fiind a celui care se luptă să trăiască, Cristian căutând în poveștile sale, ale mamei sale și ale celorlalte personaje, argumente pentru care să abandoneze condiția de neom. Acțiunea cărții nu este cronologică, aceasta se subordonează condiției memoriei selective și involuntare, cititorul călătorind ficțional prin labirintul narativ construit de micuțul personaj, un povestitor creat în răspăr cu tiparele tradiționale. Acest labirint narativ îl poartă pe cititor prin trecutul mamei, aflând istoria vieții sale, dar și povestea de dragoste de la 18 ani. Așadar, convențiile realiste sunt depășite: unui copil de patru luni îi este atribuită o conștiință reflexivă, accesul la trecut și capacitatea de a anticipa viitorul. Această libertate față de teoria literaturii asigură modernitatea și valoarea artistică a romanului, citit nu doar pentru problematica actuală, dar și pentru modelul pe care îl oferă, de literatură de cea mai înaltă ținută.

Un episod narativ inedit în economia romanului este călătoria în trecut a micuțului Cristian, care, la două săptămâni de la operația de inimă, încă nu s-a hotărât dacă să se întoarcă la viață și „se aruncă” în timp, mai departe decât de obicei, în secolul al XIX-lea, în vremea pedagogului Friedrich Fröbel și a baronesei Marenholtz-Bülow. Astfel, capitolul 17 evocă apariția primelor grădinițe, a „grădinilor de copii”, fiind un elogiu adus lui Fröbel și a educației întemeiate pe joc, creativitate, explorare. De asemenea, insolită este legătura cu arta modernă a jocului cu forme geometrice, din primii ani de viață: „Fără ele, probabil n-ar fi apărut cubismul, geometriile pictate, conglomeratele de forme care tânjesc toate după un întreg. Precum tânjesc și părțile din darul al treilea, cubul despărțit în bucăți mai mici, pe care l-au primit cândva, în primii ani în lume, și Picasso, și Modigliani, și Braque și Max Ernst, și cine știe câți alții.”

Această legătură dintre pedagogie și artă amintește, prin caracterul ei singular, de episodul despre cubul Rubik și inventatorul său, din romanul „Solenoid” de Mircea Cărtărescu. În ambele opere literare, cubul devine pretextul unei digresiuni necesare care lărgește orizontul narațiunii, romanul cărtărescian deschizând drumul către o dimensiune inaccesibilă percepției obișnuite.

Deși problematica vulnerabilității umane acaparează atenția cititorului, scriitoarea Ioana Nicolaie construiește, prin retrospecție, alternarea vocilor și a perspectivelor narative, un roman de dragoste, iubirea conferind o dimensiune optimistă cărții. Legătura afectivă puternică dintre mamă și fiu, dragostea dintre Romanița și Claudiu, reluată și împlinită la vârsta matură, sunt ipostaze ale iubirii care continuă să „miște Soarele și celelalte stele”. Iubirea dă sens vieții chiar în mijlocul celei mai mari suferințe.

DOWN este o invitație la bunătate. DOWN este o carte a condiției umane, care în ciuda celor mai mari încercări, învață să-și păstreze tandrețea și grija față de semeni.

prof. LOREDANA STAN