Cel mai recent volum de poezii al lui Vali Șerban, Mă numesc Efremia a fost bine primit în mediul cultural, bucurându-se de cronici laudative care au analizat lirismul elegiac, sensibilitatea aparte, specifice stilului autoarei, ca și situarea versurilor în vecinătatea biblică. După „Femeia pescăruș” (2025), volumul în care divinitatea era atotprezentă, autoarea continuă experiența comunicării cu transcendentul, asumându-și identitatea Efremiei, a celei „roditoare în țara suferinței”, predestinate să fie poetă, a ființei de „o mie de ani amestecați cu mama și tata”, a singurei femei „în care crește timp”.

Una dintre artele poetice ale cărții, poemul fără titlu, așezat după motto, aduce în prim-plan fețele diferite ale femeii aflate în centrul universului poetic. Efremia, care crește cu aripi de înger și poartă cu sine memoria mamei și a tatălui, coexistă cu Miușca, ipostaza ludică a celei dintâi, „amestec de sălbăticie și blândețe”. Astfel, se deschide în fața cititorului o pluralitate de euri, care se descoperă și se confesează prin poezie, Efremia fiind un alter ego al autoarei.

Volumul are o compoziție atent orchestrată, prima parte, intitulată omonim, cuprinde douăsprezece poezii, număr care trimite la apostoli, în acord cu orizontul biblic deschis de motto: „Dumnezeu m-a făcut roditor în țara suferinței mele”. Versetul simbolizează metamorfoza durerii în rodire și reprezintă o referință la numele Efremiei, varianta feminină a Efraim, fiul lui Iosif. Astfel, suferința se transformă în cuvânt poetic, iar memoria devine sursă a creației.

Poemul al doilea, „Mă numesc Efremia” construiește un autoportret în care copilăria este miezul tuturor etapelor existențiale, iar memoria păstrează imaginea celor dragi: întâlnirea în grădină cu bunicul, scena în care acesta „curăță porumb pentru animale”, îndemnul blagian la joc. Momentul căderii unei aripi nu este tragic, este integrat firesc în jocurile copilăriei, sub privirea ocrotitoare a îngerilor, ființa găsind încă un fel de a zbura, transformat în „materie poetică”. Metafora vieții ca un „legănat de păpuși” amintește de viziunea ludică asupra existenței din poezia universului miniatural a lui Arghezi. Aceste coduri culturale sunt asimilate firesc și reinterpretate sui generis, amplificând semnificațiile poeziei.

Partea a doua a cărții, „În ziua de apoi”, conține șaizeci și șapte de creații literare, tablouri ale condiției umane, surprinse în momente înălțătoare (nașterea poeților, plecarea tatălui, dialogul cu Dumnezeu), sau în scene cotidiene, sacrul ascunzându-se sub înfățișări familiare („Târgul”, „Să nu vă jucați”, „Oamenii-fluturi”, „Pâinea cu dor”). „Apoi”, unul dintre cele mai grave poeme ale volumului, evocă imaginea „oamenilor schilozi”, o umanitate vulnerabilă, care caută sensul vieții și al morții. Degradarea sacrului, refuzul speranței, cerul, ultimul reper al umanității rănite, sunt câteva elemente de tensiune lirică prezente în acest poem: „oamenii schilozi/mărunțesc lemnul/și-l strâng în grămezi//căutând apoi chibrituri în cer.”

Problematica timpului este o „obsesie” tematică a volumului. Metafora „scoaterii din timp” întâlnită în poezia „Dacă…” semnifică marea plecare, absența, măsurată de „ceasul cu îngeri”. Plecarea din timp este asimilată unui gest firesc – „ am ieșit afară/ să scriu”, neliniștea dispariției fiind atenuată de ideea potrivit căreia creația presupune o continuare a existenței într-un alt spațiu, dincolo de viață. Astfel, moartea devine „nomen odiosum”, numirea ei directă fiind evitată, iar înfățișările sale terifiante lasă locul unor imagini familiare, senine și tandre.

În poezia „De ce?” experiența morții este evocată direct. Întrebarea adresată lui Dumnezeu, care creează tensiunea unei rugi neliniștite, se naște din contradicția dureroasă dintre coborârea trupului în pământ și aspirația ființei către cer. „Scara” și „drumul” sunt posibile căi de legătură între aceste două planuri.

Trecerea timpului, format din „zile mușcate de ierni” și „nopți ciobite de vânt” ( „Nu știu de ce”) este resimțită concret, aproape corporal, prin imaginea „drumului” care e ocrotitor sau sinuos. Interogația către instanța supremă are o sonoritate aparte, familiară, dar care ia forma unui dialog filozofic, tensiunea interioară a ființei confruntate cu dorința de a înțelege sensul propriei vieți și neliniștea în fața finalului necunoscut fiind frumos disimulată: „Tu-/în care ești?/Până unde ai aruncat rigla,/Domine-Deus,/unde mi-e dat să ajung?” „Rigla” poate simboliza instrumentul care măsoară destrămarea, poeta adresând peste timp un alt fel de strigăt blagian împotriva risipirii ființei.

Poezia cotidianului, a gesturilor mărunte, a obiectelor banale, este cu atât mai emoționantă cu cât acestea conservă o istorie afectivă. Masa de seară, cumpărată în rate, cele două scaune, creionul pătrat de tâmplărie, caietele rupte sunt doar câteva obiecte care reconstituie trecutul Efremiei, semnificația acestora adâncindu-se în memoria adultului.

În „Masa de aseară” perspectiva copilului surprinde sacrificiul tatălui care „se hrănește mereu cu goluri”. „Creionul de tâmplărie” întregește portretul părintelui a cărui existență este definită de obiectul căzut din buzunar. Scena domestică conține și prezența discretă a mamei, care nu înțelege distanța dintre destinul profesional și cel uman care „nu desenase clădiri/în inima lui”.

În imaginarul poetic al autoarei, Dumnezeu este umanizat, primește provocări și devine partenerul unei confruntări profund omenești. Poate căpăta chiar înfățișarea unui crupier care administrează necunoscutele destinului. Dumnezeu este apropiat de om prin familiaritatea adresării, întrebările adresate aducându-l în postura unui interlocutor căruia i se pot cere explicații, într-un amestec de încredere, reproș, nedumerire. Imaginea „Zarului” purtat la piept introduce neliniștea unui destin supus hazardului.

În poezia „Bărbatul meu”, fragilitatea masculină capătă forma unei confruntări cu Dumnezeu. Partida de șah poate fi citită ca imagine a luptei cu destinul, bărbatul fiind mereu perdant, iar vocea feminină îi recunoaște înfrângerile, mărturisindu-le cu tandrețe.

Creația și iubirea sunt forme de împlinire a omului în creațiile autoarei Vali Șerban. Mărturisirea „Îmi plac caietele rupte” dezvăluie dorința de a se pune pe sine în centrul universului, dar și promisiunea unei povești de iubire, creând un palimpsest de întregire a ființei:„ Îmi plac caietele rupte/de fiecare dată când le găsesc/scriu despre mine/peste fiecare cuvânt/desenez cercuri//pe care le voi încărca/într-o zi/ cu tine”.

Iubirea are o forță supremă, capabilă să schimbe ordinea lumii în poezia „În orașul în care eu te-am iubit”. „Copacii cresc invers”, crucile sar din pământ, reperele obișnuite ale existenței fiind răsturnate sub impulsul trăirii erotice. Orașul devine un spațiu transfigurat de iubire, în care legile banalului sunt suspendate. Versul „Dumnezeu a murit” poate fi expresia unui hybris al iubirii, sentimentul având o asemenea intensitate, încât își revendică puterea absolută, substituind locul divinității.

Forța lirismului din volumul „Mă numesc Efremia” se naște din îmbinarea simplității expresiei cu rafinamentul construcției poetice. Naturalețea confesiunilor conferă profunzime întrebărilor despre destin, viață, moarte, Dumnezeu. Tandrețea, ludicul, tensiunea lirică se împletesc într-o poezie care emoționează de la prima lectură.

LOREDANA STAN