Nu ești o maestră a mesajelor scrise. Nu ești capabilă să redai sentimentele tale, intensitatea lor și, mai ales, bucuria sau tristețea. Emoticoanele nu le-ai descifrat niciodată, știi vreo două-trei și jonglezi cu ele în mesajele nepricepute. Azi, de Ziua Educației, unii elevi au avut timp să scrie despre iertare, subiectul ales de ei. Cum să exprimi dezgustul și dezamăgirea că unele texte au fost „perfecte”, în stilul robotizat al inteligenței artificiale? Cum să comunici cuiva asertiv că a scris greșit „reveni”? Te întorci în tine, mai aprinzi o lumânare, mai citești un rând și te rogi pentru suflete odihnite și inteligență „naturală”!

Astăzi porți cu tine o „radiografie a fricii”, romanul Mariei Orban, „Teritoriu de luptă”. Cuvintele citite sunt parte din ce trăiești, ai experimentat și încă trăiești cu frica alături de tine:

„Sunt zile când în fiecare cameră e o gură care înghite. Când deschide ușa, fiara pândește în colț, ridică botul aspru, își arată gingiile negre și murdare.

Sunt zile când toate pragurile i se par margini de hău. Casa asta îi devorează. Ar trebui să existe paznici la intrare. E un templu al dispersării, nimeni nu ar trebui să mai intre, nimeni nu ar trebui să mai iasă.

Sunt zile când rămâne în curte pentru că doar acolo frica circulă mai ușor, nu rămâne agățată de tavan și podea, de cotloane, nu acoperă ca o mâzgă pereții.

Sunt zile când cutreieră holul și camerele și șoptește câte o rugăciune către părinții ei morți, ca să îmblânzească teroarea. Gurile sălbatice nu se mai reped atunci spre ea, vocea ei le împietrește. E un Orfeu pe dos.

Trebuie să ne mutăm de aici îi spune lui Alex, dar el nici nu vrea să audă, unde să plecăm și de ce?

Totul e în capul tău, Alina, doar în capul tău!

Fiecare cameră păstrează amintirea celor ce au trăit odată aici. Tristețea lor din fiecare zi liberă, când se trezeau toți în același spațiu și nu știau cum să-l împartă.

Canapeaua pe care se ghemuia cu maică-sa și urmăreau fiecare episod din Sandy Bell, Denver, Heidi, Dallas și Dr. Quinn, mai târziu. La Twin Peaks se uitau toți trei. Făceau floricele.Ea se ascundea speriată, după perne. Ține minte și acum fața albă parcă acoperită cu brumă, a Laurei Palmer. Felul în care un bărbat dădea la o parte celofanul în care era înfășurat cadavrul, apoi frumusețea fetei. Nu l-a uitat nici pe Bob, l-a visat de nenumărate ori. Chipul lui hidos, cu plete, o observa de după orice colț.

În rest, se ruga de fiecare în parte să facă ceva împreună. Cu mama, în casă, ordine, mâncare. Cu tata, afară, meșterit, săpat în grădină, făcut beton în roaba mică și astupat, reclădit, aranjat pereții, reparat gardul și poarta, construit o căsuță pentru cățel.

Prefera aerul liber, dar dezamăgirea maică-sii o trăgea mereu între cei 4 pereți.”