Ieri se preda Bacovia, poetul cu moartea de braț. 25 de perechi de ochi ridicau ochii din caiet și monitor și te priveau să vadă cum te descurci să teoretizezi despre moarte după ce ea ți-a intrat în toți porii. Erai un studiu de caz interesant pentru tinerii cu iluzia nemuririi, mai puțin pentru Mi., băiatul care găsise în telefon ceva mai interesant. Și ți s-a făcut un dor nespus de cimitir, ai anulat vizita culturală, ai cumpărat niște flori și te-ai dus să vezi cum bate vântul peste mormântul său și cum amușină ciorile moartea. I-ai spus că ți-e dor de el și alte cuvinte necesare care nu mai puteau rămâne în străfundul tău. Era liniște, într-un colț, câțiva oameni în negru și un preot care cânta „veșnica pomenire”. Gesturi reflexe pentru o asemenea sosire, lumina lină și frunzele care foșneau, frământate de vântul bacovian.