După cel de-al doilea roman al Mariei Orban, apărut în 2023, aceasta revine în peisajul literar cu o carte la fel de profundă, o „cronică” sui-generis a temerilor, anxietăților unei femei a cărei existență este legitimată de frică.

Cele 71 de minicapitole ale romanului Teritoriu de luptă evocă în stilul poetic bine-cunoscut al autoarei momente din viața Alinei Rădulescu (Vîlcu), mamă, soție, fiică, jurnalistă. Cele patru dimensiuni ale personalității eroinei cărții întregesc și scindează deopotrivă sufletul acestei femei terifiate de necunoscutul vieții, conduse de vocile care ajung la ea din străfundurile memoriei sau din realitatea înconjurătoare.

Autoarea împrumută în motto cuvintele lui P. Schultz, făcând din frică un personaj principal, născut oximoronic din iubire. Frica este o entitate care dobândește corp, voce, privire, se metamorfozează, însoțind-o pe Alina în toate momentele existenței sale. Viespea „gigantă”, molia bătrână, fluturele monarh, agățat într-un insectar sunt niște ipostaze vizuale, niște cadre ale filmului luptei cu frica, cu viața însăși. Viziunea cinematografică, dimensiunea vizuală a romanului sunt susținute de titlul formulat în termeni cu rezonanțe războinice, de capitolul-incipit denumit „Intro”, de succesiunea celor 71 de microtexte, asemenea unor fragmente dintr-un scenariu existențial. Coșmarul care deschide volumul are forța unei scene de impact care, din primele rânduri, anunță atmosfera de neliniște și lupta interioară a personajului feminin. Imaginea corpului transformat într-o flacără anticipează angoasa care va traversa cartea:

„Tot corpul tău se transformă într-o flacără și flacăra încălzește și mângâie.

Apoi,

începe să ardă.

Te sperii.

Arzi.

Fugi”

Frica se insinuează în căsnicie, în iubire, în maternitate, în amintirea părinților morți, în spațiul casei. Frica ajunge astfel să-i organizeze existența și să-i definească identitatea. Scenele cotidiene, amintirile și întruchipările fricii se succed într-un montaj care urmărește mișcările interioare ale femeii. Casa, corpul și relațiile afective devin „teritorii” ale confruntării, iar gesturile obișnuite capătă intensitatea unor încercări de a rezista.

Lupta se poartă chiar în intimitatea iubirii. Imaginea zilelor monotone, care se desfășoară rutinar traversează ca un fir conducător narațiunea. Relația Alinei cu Maia, fetița sa temperamentală, surprinsă în diferite etape ale creșterii copilului, căsnicia cu Alex, scenele unui mariaj marcat de anxietățile femeii și de neputințele soțului, povara amintirilor despre părinții morți, încăperile casei care păstrează umbrele celor dispăruți alcătuiesc „teritoriul” afectiv al confruntărilor cu Frica.

Maternitatea trasează ca o bornă de demarcație viața Alinei, împărțind cronologia personală în două etape: Î.M. (înainte de Maia) și D.M. (după Maia). Consemnarea etapelor declinului accentuează sentimentul vulnerabilității și o aduc pe femeie într-o stare de pândă continuă, în care orice semn poate anunța o primejdie. Declinul descris bacovian, ca un reportaj de tip SOS este o experiență a pierderii, cât și o anticipare perpetuă a acesteia:

„D.M., a început haosul.

Alăptatul și somnul ei în funcție de somnul copilului măcinat de colici.

Zilele măsurate în ieșitul dinților, răceli, multe răceli, otite, conjunctivite, indigestii.

Moartea tatălui.

Moartea mamei.

Nesiguranța. Fragilitatea corpului. Pânda după orice semn care ar putea anunța primejdia. Declinul. Moartea.”

Ea se simte în primul rând mamă, are curajul descrierii netrucate a acestei condiții, trăind dureros distanța de imaginea mamei model:

„aude încontinuu: mama, mama, mama!

Pereții casei strigă: mama, mama, mama!

Tot cartierul: mama, mama, mama!”

Tabloul tipologiilor de mame întâlnite în parc surprinde un acut simț al observației și presiunea comparației, prin care Alina Rădulescu își măsoară reacțiile, punând la îndoială condiția de mamă bună. Privirea analitică, a jurnalistului, iese din adormire și e capabilă să înregistreze vocile realității, dincolo de zgomotul obsesiv al propriei frici. Acest tablou se transformă într-un poem al maternității, împletit cu frământările și incertitudinile personajului principal:

„mame îmbrăcate frumos și machiate sau mame cu tricouri oversize și pantaloni de trening;

mame cu atitudine și mame absente, mame care stau pe bănci și mame care mișună pe lângă tobogane, leagăne, rotitoare;

mame care fumează, pe furiș, alertate de orice țipăt;

mame care le privesc lung și urât pe mamele care fumează;

mame cu ochi de vultur;

mame motivaționale […] 

mame care sunt la zi cu toate informațiile.”

Dorința de a face un reportaj în sate părăsite o așază pe eroina cărții în fața unei dileme: să aleagă între profesie și familie. Alex îi reproșează că nu i-a ales întâi pe ei, soțul și fiica, transformând nevoia firească de împlinire profesională într-o probă de loialitate afectivă. Această alegere aduce conștientizarea vinovăției, ca și cum identitatea de jurnalistă ar putea fi afirmată în detrimentul celei de mamă și de soție.

Dorința de a fi protejată, de a rămâne copilul părinților ei, instabilitatea rolurilor afective, sesizată de Maia care proclamă:„ Eu sunt mama acum” sunt secvențe care transpar în tot acest peisaj familial.

Slăbirea acestor temeri la finalul cărții poate fi interpretată ca începutul unei desprinderi, al unei vindecări. Alina învață să trăiască fără a mai fi dominată de spaima de a nu pierde tot ceea ce iubește.

Cel mai recent roman al Mariei Orban este o carte feminină despre maternitate, iubire, familie, despre curajul de a-ți întinde în văzul lumii, precum rufele la uscat, tot cortegiul de angoase care vin cu tine de-a lungul vieții.

LOREDANA STAN