Romanul apărut în 1859 este un reper important al culturii universale. Încadrat de critica literară în tipologia „omului de prisos”, Oblomov este simbolul unei lumi în declin. Educat în spiritul unei existenţe în care aştepţi ca destinul să vină în întâmpinarea ta şi alţii să acţioneze pentru tine, Oblomov nu va reuşi să se adapteze la ritmul unei societăţi în schimbare, la o viaţă activă dominată de negotium.El face din otium (motiv literar cultivat de latini, în special de Catul), adică din tihnă, linişte, pace, dezideratul existenţei sale.Poetul Catul deplângea tihna şi îşi reproşa neimplicarea în lupta pentru iubirea sa, recunoscând că în trecut tihna a făcut să piară regi şi oraşe fericite, Oblomov traduce drept cauză a pierzeniei sale:oblomovismul. Personajul însuşi îşi transformă numele într-un substantiv comun care defineşte atitudinea pasivă, lipsa de orizont, dependenţa de ceilalţi, mărginirea, platitudinea.

Romanul pune faţă în faţă două personaje: Oblomov şi Stolz, cu  viziuni complet diferite asupra vieţii, cu filosofii existenţiale în dezacord, cu educaţii diferite şi idealuri în răspăr, dar uniţi de aceeaşi frumuseţe sufletească.

Subiectul este rezumat simplu de Albert Kovacs, în prefaţa cărţii: „Oblomov se află culcat pe divan, dar, cu ajutorul prietenului, iese la un moment dat în lume, se îndrăgosteşte de minunata Olga (la modul romantic, cum s-ar fi spus astăzi), dar un incident-blocarea podurilor de pe Neva-împiedică prelungirea relaţiei lui cu iubita; se mută în altă locuinţă cu bucătăreasa.”

Romanul este unul realist şi urmăreşte  mecanismele sociale ale parvenirii, dar şi crepusculul unei clase sociale şi zorii mişcării de emancipare a societăţii ruse.

Iubirea ocupă un loc important în carte şi dinamizează acţiunea, antrenând personajele în frământări sufleteşti nebănuite.

Regăsim opinii care se înfruntă, dar care arată imaginea societăţii ruse din secolul al XIX-lea: despre scriitori ( „un pierde-vară, băiat de viaţă, chefliu, bun de distrat oameni, un fel de mmăscărici”) despre învăţătură („Am intrat în  săptămâna branzei. Nu ne mai arde de învăţătură”; „cu învăţătura nu-i de glumit: îi vine  de hac oricui”) despre germani („în toată naţiunea germană nu exista şi nici nu putea să existe un gentleman.(…) Nu, neghiobii aceştia o luau razna, nu ştiau decât una şi bună-ce au învăţat, ce şi-au băgat în cap-fiind gata să spargă şi pereţii cu capul, numai ca să-şi respecte regulile”) despre ideal („idealul vieţii e să rămâi mereu pe loc”) despre om ( „Omul a fost făcut aşa fel încât singur să-şi facă un rost pe lumea asta, ba chiar să-şi poată schimba firea. Dar el a lăsat să-i crească burta şi crede că i-a fost dată de natură.”)

Galeria de personaje în care l-aş încadra şi pe Oblomov ar fi Don Quijote şi Ignatius  Reilly. Toţi au o mare putere de a se iluziona şi un mod de a exista original.