– o carte superbă, superioară filmului, realizată pe un dublu portativ: unul care priveşte planul narativ (povestea unui oraş anonim în care izbucneşte din senin o epidemie de orbire) şi altul care justifică titlul cărţii, în care naratorul îşi pierde funcţia principală şi o preia pe cea de interpretare, analizând ca un specialist, neimplicat, semnificaţiile orbirii, completând povestea omniscient, dar la persoana I şi a II-a.

Stilul cărţii este interesant. Trecerea de la vorbirea indirectă la cea directă, schimbul de replici din dialoguri se face doar cu ajutorul majusculei. Cartea pare rodul unul verbiaj în care toate cuvintele se amestecă, se revoltă împotriva unei lumi oarbe. Nu întâmplător, la sfârşitul cărţii, primul orb (personajele nu au nume, se identifică prin statut social, prin defecte fizice sau prin ordinea apariţiei bolii) găseşte în propria-i casă un scriitor care nu încetează să scrie, folosindu-se de celelalte simţuri şi vrând să  fie în continuare memoria umanităţii. Existenţa scriitorului ca şi ritualul citirii de către singura văzătoare din lumea orbilor (soţia medicului) creează imaginea unei aparente normalităţi în care omul mai are nevoie de carte.

Temele sunt variate: vulnerabilitatea omului, incapacitatea de a-şi gestiona crizele, importanţa soluţiilor individuale în era globalizării, canibalizarea individului şi pierderea umanităţii în procesul supravieţuirii, dar şi tema subtilă a orbirii celor care văd şi a celor care nu văd.

Impresionantă este secvenţa în care personajele închise într-un spital de nebuni de către guvernul incapabil să stăpânească epidemia (tema universului concentraţionar) îşi amintesc ultima imagine pe care au văzut-o înainte să orbească. Bătrânul cu legătură neagră povesteşte de un tablou care adună, de fapt, toate tablourile importante ale umanităţii: „M-am dus la muzeu, erau lanuri cu corbi şi chiparoşi şi un soare care dădea impresia că fusese făcut din bucăţi din alţi sori, Are aerul unui olandez, Cred că da, dar mai era şi un câine scufundându-se, era pe jumătate îngropat, nefericitul, Aşa ceva nu poate fi decât de un spaniol, înaintea lui nimeni n-a mai pictat un câine ca ăsta, după el nimeni n-a mai îndrăznit, Probabil, mai era şi un car plin de fân, tra de cai, trecând un pârâu, Avea o casă în partea stângă, Da, Atunci e de un englez, S-ar putea, dar nu cred, pentru că mai era şi o femeie cu un copil în braţe, Copii în braţe de femei se văd cel mai des în pictură, Aşa e, Ce nu pricep eu este cum de se pot găsi într-un singur tablou picturi atât de deosebite, de pictori atât de diferiţi, […]”

Orbii îşi recapătă  vederea la fel de brusc şi inexplicabil cum şi-au pierdut-o, soţia medicului, în gestul final al privirii către cer şi oraş, păstrându-şi frica de orbire, rămânând spre descifrare procesul invers al regăsirii reperelor pierdute (la fel de grea e existenţa într-o lume care se trezeşte din cecitate).