Multe picioare, capete şi mâini care scriu… Creste nervoase, feţe frământate, priviri albastre sau incolore prin care vezi toate emoţiile. O gură bea apă, nişte mâini se ţin de o bancă impersonală. Nişte ochi aflaţi în josul unor onduleuri bătute de vânt într-o parte mă privesc. E linişte.Un oftat sugestiv sparge toate moleculele tăcerii. Unul îşi scarpină o bubă imaginară, altul caută şerveţele. Nu a găsit. Probabil, nici nu are nevoie, dar trebuie să facă ceva. Scrisul e prea stresant şi nici nu consumă excedentul de energie acumulată pentru aceste ore.

Se întind muşchi, se scriu notiţe pe ciorne înjumătăţite, precum răbdarea mea.

Un pix nu mai încape în mână şi ajunge la gură. Gura nu-l primeşte, nu-i vrea iubirea asta dezmăţată a la Cărtărescu. Pixul pare că şi-a mărit dimensiunile în 40 de minute, cât pentru toţi anii de liceu. E ultimul reprezentant al tuturor instrumentelor de scris care au făcut şcoala.

Merită să ajungă în muzeu toate obiectele cu care ne marcăm existenţa în acest moment, pe nişte hârtii mai albe decât au fost vreodată. Merită să ajungă la muzeu secunda asta de gândire, în care toate minţile par preocupate, să se uite ca într-o vitrină la noi, imortalizaţi astfel, generaţiile viitoare de purtători de creiere, emoţii, telefoane şi uniforme ale tinereţii.

Scriem toţi. Unde vor duce rândurile noastre nu e important. Groapa de gunoi a memoriei e destul de încăpătoare să cuprindă şi aceste pete de albastru.