Se cam săturase de anonimat. Resemnarea că e făcut să îi pună în valoare pe alții se topise. Voia puțină glorie și pentru el. Avea chef să i se reverse în auz mierea dulce a mulțumirilor. Invidia că alții culeg ceea ce merita și el nu mai era dulce, constructivă, ci ustura și înțepa sufletul acrit înainte de vreme. Dar nu făcea nimic pentru el, trăia într-un otium deplângător și aștepta să vină zile faste pentru scos talentul său la înaintare. Aștepta să vină ziua când să iasă în piața mare, la tarabă și să strige în gura mare: „Lume, lume, iată poeziile mele!Lume, lume, stai pe loc și citește cele mai frumoase vorbe de suflet!” Și ziua nu venise. Veniseră multe nopți în care totul era foarte clar, ideile stivuite frumos, puse pe căprării, gesturile sale de ieșire din mulțime erau trecute în revistă. Dar revărsatul zorilor (auzise expresia la Marina Constantinescu în emisiunea „Nocturne” și o notase în carnețelul de expresii frumoase) îi pulveriza dorințele. O lua de la capăt. Mergea pe același drum, cu același mijloc de transport, întâlnea aceeași oameni, auzea aceleași văicăreli și înjurături. Astăzi îi urase cuiva la mulți ani și constatase că firul timpului e greu de înnodat chiar dacă ai în comun cu cineva niște amintiri al dracului de frumoase și niște cuvinte care încă se cer spuse. Astăzi aștepta ceva în monotonia pe care o învață bacovian copiii la școală. Și nu venise decât o mare pată de găinaț pe umărul drept, acolo unde i se așezau toți îngerii și dracii ca să-l ajute la scris. Căci scrisul e treabă grea, atât de grea încât  se măsoară în câte lacrimi pe metru liniar de  hârtie ai adunat. Astăzi venise și se dusese la fel de chinuit și el încă mai aștepta.