Trebuie să fie cineva care să-i strice otiumul, normal, un prost,  trezit, resuscitat de câteva rânduri care îl privesc și pe el, căci universul stă pe loc dacă nu intervine pocitania în problemă. El stabilește și repere spațio-temporale, pentru a fi reperat pe mapamond, în trecerea clipelor către marea eternitate. Nimeni nu-i răspunde, dar el e fericit: și-a marcat prostia genuină și acum poate continua să existe, să băltească în sfânta mediocritate. Îi place când prostul se bagă în seamă, când semnalizează de la mare distanță, când își găsește un binemeritat loc ca o virgulă puturoasă între un subiect sordid și un predicat neputincios.

Ave, stulte!