Panica era noua ei stare de grație. O simțea în adâncul ei, până în suflet și trăia cu ea într-o dulce conviețuire. Spaima că nu s-a făcut înțeleasă, că n-o să sfârșească niciodată ce a promis, că o să dezamăgească și  că roadele muncii sale nu se vor vedea pentru că o să încerce să desțelenească un pământ infertil și nevrednic de sămânță existau în ea de la începutul facerii sale, dar acum erau mult prea prezente. Ar fi putut să încerce să le gonească, dar nici măcar nu încerca. Ar fi consumat prea multă energie într-un demers sortit eșecului din stadiul de dorință. Așa că atunci când simțea că frica o stăpânește grozav, o îmblânzea, o ademenea ca pe un animal sălbatic, fără șa și hățuri, o încolțea și-o vâra în străfundurile ființei sale. Știa că lupta nu e câștigată și că animalul urmează s-o hăituiască iar.