septembrie a venit într-o marți când mirosea încă a vară.nicio adiere de toamnă nu se simțea. oamenii încă mai adunau rezerve de soare pentru vremuri mai rele. rezerva îi istovise deja, dar oamenii trăiau pe o planetă imprevizibilă și trebuia să fii pregătit pentru orice. ficțiunea contamina realitatea cu întâmplări demne de toată atenția. imperfectul era un timp la modă pentru că sosise momentul prezentului de care toată lumea fugea. multe cacofonii și repetiții supărătoare își făceau loc printre vocile orgasmatice ale extaziaților zilei. era bine când răsărea soarele și când apunea, răcoarea acoperea capetele ce nu coborâseră încă în pernele alinătoare.acum era liniște, dar suricatele așteptau la pândă să iasă de după televizoare, să mănânce tihna gândirii și să expulzeze idei dintr-un pântec infecțios. așa era acum: și verde obosit și arsură de frunze și răcoare din când în când și frumusețe puțină. amestec de estetică a urâtului previzibil pentru că se reedita același scenariu al zilelor. încă o dată nimic nici măcar nu mai părea nou.