Azi-noapte cobora cu un lift infernal de rapid. Nu mai ținea minte cu cine era în acel tărâm și nici spre ce spații călătorea. Rămăseseră doar golul din stomac și senzația că i se dislocau picioarele din lăcașurile naturale. La trezire era în liftul lui Murakami. Pentru că vremea era potrivită doar pentru lenevit și citit, se hotărâse să deschidă altă carte a scriitorului japonez: ”Liftul continua să urce infernal de încet. Poate doar aveam impresia că urca. Nu băgam mâna-n foc. Din pricina mișcării lui imperceptibile, pierdusem orice simț al direcției. Dacă oare cobora? Sau dacă nu se mișca deloc? Punând cap la cap împrejurările care mă aduseseră acolo, voiam să cred că liftul urca. Era totuși o presupunere lipsită de orice temei. Poate am urcat douăsprezece etaje și apoi am coborât trei sau poate am făcut înconjurul lumii și am revenit la punctul de plecare. Chiar nu-mi dădeam seama.” Ajunsese să viseze începutul cărții pe care avea să o deschidă. (Erau diferențe clare între experiența onirică și cea livrescă: în vis știa bine că era în coborâre, nu avea dileme de niciun fel, decât o uriașă spaimă.)Fantastic demn de Murakami. Viață trăită ca în cărți. Visul era piatra de intrare către un spațiu pe care îl înțelegea cu simțuri exacerbate. Aventura continua.