ea avu o discuție informală cu sine. se certa că nu știa să-și arate emoțiile, că e mereu îmbrăcată cu platoșă, că nu are floricele și albinuțe în gândurile și gesturile personale. și dintr-odată i se păru groaznică lumea ei fără mirosuri, căci pe durata discuției prietenești cu sine, rămăsese fără miros. din zona înaltă a nasului ei, venea un miros constant, neidentificabil, fără nume și fără alte senzații asociate, decât cele de enervare și lipsă de răbdare. era insuportabil să nu-ți poți mirosi propria piele, să nu simți mirosul săruturilor pe ochi obosiți, să nu sorbi aroma unghiilor proaspăt colorate în veșmintele pământului. viziunea ei despre lume-cum ar zice făcătorii de subiecte pentru bac- era complet diferită. lumea era lipsită de bucurie, lumea era ambalată într-o aromă odioasă. atunci, la ce bun să-ți mai arăți sentimentele? poate mai bine era să deseneze. să așeze pe hârtie un furnal din care iese un fum gros și negru, fără oameni. căci plecaseră toți de pe planeta ei. nu avea pe cine iubi. cine să iubească într-o lume nefragrantă? acum nu se mai certa. era destul de oropsită și fără alte procese de conștiință. acum știa. idealul ei era unul fragrant.