Nu e  nou  despre ce scrie Cărtărescu, în rândurile de mai jos. De la Horatius, trecând prin pesimismul schopenhaurian și Eminescu etc., literatura lumii e plină de reflecții despre relația omului cu moartea, despre umanitatea uniformizată de prezența morții, dar viziunea lui Cărtărescu e profund originală, devine o marcă a stilului său ( invenția lexicală, imaginile insolite, excesul de senzorial):”Căci suntem toți la fel, cămătarul venal și poetul naiv și criminalul în serie și funcționarul de la arhive, psihopatul ce urcă pe cadavre-n politică și savantul ce-mpinge cunoașterea un micron mai departe. Nici gorila, nici zeul nu știu că vor muri, singuri noi, aflați la mijloc de drum, între carne și spirit, între bine și  rău, între sex și creier, între existență și inexistență, avem scrijelită sentința. Doar pentru noi e acest lagăr de exterminare. Doar pentru noi, care țesem zi de zi, în ochii minții, viitorul (”și mâine soarele o să răsară”), s-a pregătit, prin însuși darul acesta miraculos, pedeapsa supremă: vom fi exterminați, toți, toți până la unul, la fel de sigur cum soarele va răsări și mâine. Nu faptul că asta se va-ntâmpla e chinul ce ni s-a dat în infernul nostru cotidian, căci și câinii și elefanții și păduchii și lichenii și paramecii vor pieri de asemenea până la unul, odată cu astrele și galaxiile și substanța diamantină a lumii noastre, ci cunoașterea destinului nostru comun e fierul înroșit cu care suntem însemnați direct pe creier, ca vitele pe șold, înaintea execuției finale.”