Dar, așa cum orice succes în viață ascunde un eșec și orice eșec camuflează un succes, poate că este întotdeauna nevoie de două mâini ca să scrii un text  ce nu se vrea doar distracție, consolare sau hipnoză. Una-i a celui ce scrie aplecat asupra manuscrisului, umbrindu-l și dominându-l cu autoritatea sa, cealaltă a tenebrosului, văduvului, neconsolatului anonim care, aflat în manuscris, sub pagina pe care o scrie primul, o umple, de dedesubt, cu propriile lui semne, o împestrițează cu imagini, ghemuit sub plafon, asemenea lui Michelangelo pe schela înaltă de scânduri, cu vopsele curgându-i în ochi în ochi și pe față, zugrăvind cerul interior al capelei cu personaje stranii. Poate că doar așa pielița dintre mine și el, dintre glorie și rușine, poate rămâne dreaptă, netedă, fără adâncituri și umflături: eu îl susțin pe el, sprijin vârful pixului său pe vârful pixului meu. Scriem în același timp, frenetic, același text, doar că întors în oglindă: citit invers, paradisul lui devine infernul meu, soarele lui e noaptea mea, fluturele lui e păianjenul meu de obsidian.

Pentru că nu sunt scriitor, am privilegiul insondabil să scriu dinlăuntrul manuscrisului meu, înconjurat din toate părțile de el, surd și orb la orice m-ar distrage de la munca mea de ocnaș. Nu am cititori, nu am nevoie să-mi pun semnătura pe-o carte. Aici, în pântecul manuscrisului, rătăcind prin intestinele lui întortocheate, ascultându-i straniile bolboroseli, îmi simt libertatea, îmi simt însoțitorul ei obligatoriu: nebunia.