Poate că sunt singurul om rămas pe pământ, poate labirintul în care înaintez e generat clipă de clipă doar pentru mine, poate că însăși conștiința mea e o proiecție a unei minți mult mai vaste, pe care-o contemplu fără s-o pot înțelege, cum o pisică-și privește stăpânul uriaș. Poate accepta o minte, odată ce-și poate reprezenta și totalitatea, și eternitatea, că nu e eternă și atotcuprinzătoare? Pot accepta că mi-a fost dat, în această viață, să contemplu universul cu un creier de pisică, de rac sau de râmă? Pot să știu că universul e comprehensibil, dar că mie nu mi-e dat să-l înțeleg? (pag.664)