E o carte solicitantă, care m-a stors de toate energiile realității (cum spunea autorul că l-a stors scrierea ei). E un efort comun, pe care și-l împart în egală măsură autorul și cititorul său.

„Solenoid” e o sinteză a tuturor motivelor și temelor autorului, e ”Amintirile din copilărie” ale sale, e o carte autobiografică, un roman memorialistic, o dezgolire profundă a eului, o declarație de dragoste către ”cel mai trist oraș”, Bucureștiul, e o cronică subiectivă a anilor 1970-1980.

Nimeni nu povestește și nu visează mai frumos decât personajele lui Mircea Cărtărescu. Cele 837 de pagini reprezintă confesiunea personajului narator, profesorul de limba și literatura română, neindividualizat prin nume. Cartea nu are o acțiune propriu-zisă, reconstituie realitatea anilor dictaturii comuniste, ani în care se naște și se formează ca om profesorul de limba română cu ambiții și neîmpliniri de scriitor, povestește aventurile onirice, călătoriile fantastice și inițiatice  ale personajului principal.  Biografia eului narator conține evenimente ca: moartea unui frate geamăn, Victor, bolile copilăriei, natura sensibilă, feminină, internarea la Voila, eșecul artistic la Cenaclul Lunii, cu poemul ”Căderea”, căsătoria cu Ștefana  și divorțul, condiția de profesor, iubirea cu Irina, certitudinea nașterii micuței Irina, simbol al împlinirii în sens uman.

Cartea conține portretele unor personaje interesante, pretexte de a introduce biografii ficționalizate ale unor personalități ca:  Ethel Lilian Voynich, Mina Minovici, Nicolae Vaschide. Cărtărescu e același maestru al portretului literar, ca și în celelalte opere ale sale.

Planul realist al romanului este un pretext de evadare în spații ireale. Orașul, casa, școala, fabrica devin spații ale unor hierofanii, ale intrării în fantastic, un univers compensatoriu pe care naratorul îl stăpânește sau se lasă stăpânit, în vis.

Romanul acesta citadin continuă tradiția începută de Mircea Eliade de a prezenta Bucureștiul  ca pe  un topos al hierofaniilor, dar și ca pe o lume delabrată, intricată (franțuzisme dragi scriitorului) :”Lumea mea e Bucureștiul, orașul cel mai trist de pe fața pământului, dar totodată singurul adevărat. Spre deosebire de celelalte orașe despre care mi s-a spus că există (…) Bucureștiul e produsul unei minți urieșești și s-a ivit deodată, ca urmare a eforturilor unui singur om de a produce singurul oraș care poate spune ceva despre umanitate.(…) Constructorul  Bucureștiului l-a proiectat în întregime așa cum apare el azi, cu fiecare clădire, fiecare teren viran, fiecare interior, fiecare răsfrângere- a amurgului în ferestrele lui circulare din mijlocul frontoanelor mâncate de intemperii.”

Descrierile cărții mi-au prilejuit realizarea unor dialoguri cu alte arte (pictura, cinematografia). Poezia senzorialului, atenția acordată propriei anatomii, motivul pielii (pe care ar vrea să-și scrie propria operă, simbol al relației scriitorului cu opera sa ) care este recurent, mi-a amintit de filmul lui Pedro Almodovar, ”La piel que habito”. Incursiunile fantastice prin lumea preventoriului de la Voila mi-au amintit de imaginile coșmarești din  filmele lui Fellini.

”Solenoid” e un roman al condiției umane, care analizează sui-generis experiențe fundamentale ale omului: iubirea (”cu fiecare dragoste trăiești altă realitate”), căsătoria ( ”căsnicia: bucuria de-a avea un al doilea trup, diferit de al tău și prin asta nesfârșit de fascinant, și un al doilea spirit, senin, normal, liniștit, ca un zâmbet la vederea căruia zâmbești și tu, fără să știi asta și fără să vrei  s-o știi”) dragostea corporală (”Coboram palmele de-a lungul picioarelor netede, moi și calde, pipăiam genunchii cu toate pietricelele lor mobile, cuprindeam în palmă bigemenii din josul lor, gleznele și talpa arcuită, apoi simțeam fiecare deget de la picior, cu unghia sa zbârcită, cu crustele și excrescențele și micile lor bătături gălbui.”) existența cotidiană monotonă (” Oricât de caduce ar fi ele, totuși momentele de dragoste fizică sunt, pentru mine, asemenea punctelor aurii de pe armurile și decorațiile și pupilele personajelor din picturile-n clarobscur, ce sclipesc cu-atât mai tare cu cât tot restul e cufundat în penumbră. În afară de ele, și-n afară de continua mea căutare, din care ele sunt parte de nedespărțit, nu există-n viața mea, de iată, aproape zece ani de zile, decât șinele de tramvai pe care glisez la amiază către capătul Colentinei și pe care mă re-ntorc seara acasă. Viața mea de suveică, de piston, viața mea liniară între polii derizorii ai planetei mele: casă- școală. Școală- casă.”).

Mi se pare interesant romanul și din perspectiva relației scriitor- creație, a definirii literaturii, a iubirii față de cărți: ”Literatura e un muzeu închis ermetic, muzeu al ușilor iluzorii, al artiștilor preocupați de nuanțele de cafeniu și de imitarea cât mai expresivă a canaturilor, balamalelor și clanțelor, de negrul catifelat al găurii cheii.”;” Cărțile-mi făceau poftă ca un bufet suedez: le-aș fi devorat pe toate. Unele titluri îmi erau cunoscute, le și citisem, erau trecute-n agenda mea ca femeile deja posedate în carnețelul vreunui desfrânat, altele erau proaspete ca niște flori abia deschise, pline de rouă, cu atât mai apetisante.”

Sunt pagini dedicate spectacolului diversității umane, incursiunii prin mediul social al ”dăscălimii”. Școala de dinainte de 1989 e surprinsă veridic, este populată de inși anodini, dar și spectaculoși, care ascund biografii fascinante. Florabela, profesoara de matematică ”ca o divă pe scena Scalei, pietrificată-n splendoarea ei când ia cea mai înaltă notă”, descendentă a lui Nicolae Vaschide, primul cercetător român al visului, Goia, pasionat de matematică, împrietenit din copilărie cu cifrele și nu cu copiii, cunoscător al biografiei matematicianului George Boole ”din care, firește, făcea parte scriitoarea care m-a făcut prima dată să ud paginile unei cărți de lacrimi, Ethel Lilian Voynich.” , învățătoarele Higena Floroiu” o frumusețe de mahala” și Zarzăre ”mereu mahmură, cu un zâmbet șmecheresc de târfă pe fața cu fire de barbă și mustăți”, Agripina, colega de catedră ”vulgară, bârfitoare, plină de sine, trecând peste tot ca o furtună și răcnind până nu mai avea voce”, Cathy, în viața oficială, un om al sistemului, prețioasă, rafinată, superficială, dar aderând la mișcarea pichetiștilor, protestând în fața morgii și a altor spații ale morții împotriva bolii, a răului, a efemerității umane, Irina, iubirea personajului narator, sunt tipuri umane, prilej de reflecție asupra condiției ontologice.

Călătoria personajului narator de la cancelarie (comparată cu un harem) spre clase este o explorare a unei terra incognita, un prilej de a intra într-un spațiu destinat celor care vor să se inițieze.

La sfârșitul cărții, supraviețuitori dintr-un cataclism citadin, fugind pe străzile orașului, bărbatul, personajul-narator și femeia, Irina, par a-și fi găsit  sensul existenței :”Am vorbit cu Irina și știm ce vom face.(…)Acolo, între pereții ei dărăpănați și-acoperiți de fresce, ne vom muta, acolo ne vom iubi și ne vom crește fetița, acolo vom îmbătrâni împreună.”

LOREDANA STAN