Narcis, Bi, Mașa, Einstein, Emily, Didi, Olimpia sunt personaje din lumea în care trăiesc, așa cum vreau doar eu, naratorul. Sunt tineri și, bineînțeles, frumoși. Sunt liberi să trăiască în felul în care vor, să se pieptene cu mâinile, să urască poezia, să doarmă ca euforicii expresivi din tablourile belle epoque, să-și vânture coamele de ființe nărăvașe în razele soarelui, să-și  potrivească șalul pe umeri în așteptarea unor vremuri mai bune decât cele din teatrul rus, să se mire că există viață și dincolo de științele exacte, să iubească fete frumoase ca niște bule de lumină, să viseze la ziua în care vor deveni mari actrițe, mari informaticieni, mari purtători de plete narcisiste, să așeze pe pereți moș crăciuni născuți din Gioconda, să scrie trei rânduri și să aibă convingerea că au revoluționat literatura, să vadă în Bălcescu doar un chip de pe o bancnotă expirată, să-și uite mereu caietele și să rostească imperturbabil aceleași cuvinte rostogolite pe scările liceelor atemporale. Ca ei mai sunt și alte personaje. Un narator demiurg ar putea să se răzbune pe ele și să le dea chinuri indescriptibile: Didi să citească 20 de poezii înainte de culcare, Narcis să se tundă zero, Mașa să scrie povești pentru copii, Emily să nu poată atinge nicio carte de științe pentru că pielea i s-ar zbârci, Einstein să devină scriitor și conferințele sale să fie urmărite de foștii profesori, Olimpia să facă un doctorat la Cambridge, Bi să fie cântăreață de operă și să cânte în toate limbile pământului, dar naratorul e generos, îi binecuvântează să-și folosească propria mintea și să culeagă roadele muncii lor. Unde nu e ce nu vor ei, nici naratorul demiug nu le dă.