În filme, personajul principal rostește replici perfecte. El are autoritate, are inteligență chiar și când e prost, pentru că nu plictisește, e interesant. Deși e în miezul lucrurilor și coordonează totul, nu te sufocă, nu te subjugă cu filosofia lui de personaj principal. E prezent chiar și în absența sa, e viu chiar și când e mort. Iată de ce unii muritori vor să se facă personaje principale, să organizeze vieți și să ți-o arate pe a lor, chiar dacă nu e și nici nu va fi perfectă. În lumea asta neînțeleasă, dar al cărei sens toți vor să-l pătrundă (sună cam eminescian), în viermuiala asta în care nimeni nu cunoaște pe nimeni, în cotloanele și ungherele în care se ascund cei cărora le pasă, filosofia personajului principal e o aspirație nerostită.

Personajul principal spune ce trebuie și chiar și atunci când nu acționează cum trebuie, face asta cu un scop: ca să învețe cei care se uită la el, pentru că întotdeauna se uită cineva la el. Vrem replici perfecte și fapte memorabile și în viața reală?