vin zilele în care trebuie să scriu un text despre o mare plecare. de zece ani, fiecare ne amintim, în felul nostru, cum ne-am despărțit de ea. cel care mi-a dat vestea plecării continuă să dea aceleași anunțuri rele; ploaia, frigul, lacrimile, vorbele înăbușite  sau strigate au  rămas hainele pe care le purtăm în zilele în care ne gândim cum ar fi fost dacă am fi trăit doar într-un scenariu fals; nu pot să uit mirarea de pe chipul ei, strigătul mamei care voia să plece să o caute pe undeva, prin lume; haina mea roșie, cu care eram îmbrăcată în miercurea aceea, pare singura pată de culoare din filmul negru al acelei zile, ca în filmul lui Spielberg; haina mea roșie nu mai e în dulapul meu, dar a rămas visul din acele zile, în care nu înțelegea ce se întâmplă cu ea, a rămas adierea pe care o simțeamîn preajmă, în nopțile când citeam, au rămas niște pagini cu scrisul ei, pentru că ea a rămas cu noi.