Încântări intelectuale despre balconul ca spațiu imponderabil, situat între cer și pământ, un Romeo pentru care timpul se dilatase din cauza vitezei luminii, parcă. Revelații legate de extensii de păr și alte obiecte anatomice, așteptări nefrustrante, decizii răspicate despre judecarea gusturilor și a oamenilor, iubiri juvenile ce se consumă sub ochi maturi. Adolescenți care simt că joacă în ”Moartea domnului Lăzărescu” și care văd în curiozitate un factor de progres. Genți înflorate și buze roșii care se mișcă degeaba. Căldură afară și frig între ziduri. Gânduri la doruri viitoare, exprimate cinic să nu se vadă emoția. Copaci care străpung fereastra, invadând intimitatea. Nu mai e loc să privești oamenii, doar cerul și agitațiile crude ale verdelui. Țiuitul mașinii de spălat care ar putea să spele puțin și sufletele, să le scuture toate căptușelile, să le întoarcă pe dos până scoate la iveală fața estetă și neînzorzonată. Nu mai e timp de scris. Merg la râu să-mi spăl sufletul.