„Ciudat, am impresia că oamenii își vorbesc cu cuvinte bolnave. Oare ce s-o fi întâmplat între timp? Cu o mie de ani în urmă cuvintele erau încă sănătoase, limpezi, sincere. Oare se pot îmbolnăvi cuvintele trecând din gură în gură, sau dintr-o limbă în alta?

N-am   mai avut niciodată, de când îi vizitez pe oameni, această senzație de logoree  generalizată. Cuvintele curg de pretutindeni. Din guri, din cărți, din ziare, de pe afișe, de pe firme, din vitrine, de pe tot felul de ecrane mari și mici, de pe tricouri și de pe alte obiecte de vestimentație și de încălțăminte, din tot felul de aparate care mai de care mai sofisticate, din tot felul de căști…Cum toate aceste cuvinte sunt emise ca niște jeturi, cu o forță considerabilă, în special de dispozitive ne-umane nu este de mirare   că oamenii nu se mai înțeleg între ei. Cred că   oamenii nici nu mai vorbesc aceeași limbă, deși recurg la aceleași cuvinte. Nu mă mir că le este greu să se înțeleagă cu cuvinte cangrenate, cuvinte care, din  cauza diverselor boli, încep să miroasă urât.”

„- De ce ne plac din prima clipă unele case și altele nu? […]

-Există un motiv interior. Casele sunt ca și femeile […]

-Adică ai sau nu chef să le locuiești.”

„În definitiv există normalități și normalități. La scară cosmică normalitatea noastră de ființe cu rază scurtă de reflecție probabil că este ridicolă.”

„Teatrul trebuie să iasă din sălile de teatru, să pătrundă în viața de zi cu zi, să-i invadeze pe oameni la ei acasă, să urce în apartamentele lor, să-i caute pe cetățeni la locul de muncă în pauzele când își iau masa, să perturbe vacanțele placide ale salariaților…”