Este un roman în care se împletesc ficțiunea și nonficțiunea, deci o operă literară de graniță, aș spune. Pe parcursul celor 508 pagini și al celor 73 de capitole, cititorul găsește teme și problematici variate: explicațiile simbolurilor centrale ale cărții: pantoful și umbrela, definiții ale teatrului, reflecții despre condiția umană, dragostea pentru Provența și Festivalul de la Avignon, amintiri din comunism, elemente de autoreferențialitate în spirit postmodern, elemente de teatru absurd, cosmosul Rădăuțiului, calea ferată din Rădăuți care este axa de simetrie a universului, cu rol de „busolă gigantică”, condiția personajului animal care seamănă perfect cu omul și care iese din ocean o dată la o mie de ani etc.

Aș spune că cea mai recentă carte a lui Matei Vișniec este o carte despre dragostea nesfârșită pentru teatru, o carte- elogiu al unui  „loc în care adevărul nu mai are nevoie să urle” (una dintre cele 100 de definiții întâlnite în carte, despre teatru).

Cartea este simetrică deoarece se deschide și se încheie cu capitole memorialistice, despre moarte. Primul capitol rememorează moartea unchiului de 20 de ani, Mihai, care „intră în comă cam pe la ora prânzului și muri la spital pe la miezul nopții.” Tradițiile din lumea satului, refuzul față de haos al acestei lumi sunt descrise cu ochii copilului, dar și ai adultului care, după 50 de ani, înțelege semnificația evenimentelor trăite la moartea unchiului: „De câte ori încerc să identific sursele pasiunii mele pentru ceremonii, ritualuri, spectacol uman și teatru în general, îmi vine în minte automat moartea lui Mihai.” Ultimul capitol are rolul unui epilog care clarifică raportul realitate-ficțiune și povestește în stilul sfătos, moldovenesc, moartea lui Christophe Kaplan, prietenul drag al autorului, regizorul care l-a descoperit și l-a propulsat în lumea teatrului francez. Toate personajele întâlnite de-a lungul cărții au acum consistența unor oameni în carne și oase, sunt curățate de stratul de ficțiune și sunt văzute acum doar în haina lor civilă. Acum înțelegem cum evenimente reale, oameni întâlniți în existența autorului au fost învestiți cu roluri magice, ficționale. Acum înțelegem că  100 de definiții ale teatrului au existat și în viața reală: au fost lipite pe sicriul lui Christophe de către studenții acestuia, înainte de incinerare.

Între cele două morți prezente la începutul și sfârșitul cărții,  se află un destin al unui scriitor cu un acut simț al spectacolului, capabil să convertească artistic realul în ficțional: „simțisem că scriitorul din mine se săturase de restaurante și de boemă, de pălăvrăgeli și de turnee. Intram în vîrsta romanului și voiam să le vorbesc oamenilor altfel. Prea trăisem în stil umbrelă și aveam acum nevoie de o lungă perioadă de tip pantof.”

În ceea ce privește simbolurile din titlu, consider că sunt niște pretexte pentru o incursiune culturală și nu numai în istoria omenirii: „aș asocia Parisul cu o amantă.[…] La Londra […] mă simt nu atât ca în brațele unei târfe […], ci ca în fața unei doamne bătrâne care mă invită la ceai și apoi mă judecă. Da, Londra este o doamnă bătrână și foarte distinsă […]. Madridul te invită la viață nocturnă și la flanerie, este un oraș în care te împrietenești imediat cu străzile și cu piețele, cu forfota și cu barurile. […] Roma are ceva dintr-o mamă generoasă, ceea ce a simțit probabil și Pier Paolo Pasolini când și-a intitulat un film Mamma Roma. […]Viena, în ciuda fastului afișat cu prețiozitate, nu te înspăimântă nici ea: e ca un enorm costum cu mii de galoane, franjuri și nasturi aurii din care a dispărut însă corpul.”

Perspectivele narative diferite, stilul fragmentar, încadrează cartea, din punctul meu de vedere, în una de tip umbrelă.

P.S. O bilă neagră pentru tehnoredactarea cărții. Romanul pe care l-am citit eu, apărut în 2016, la editura Cartea Românească, conține greșeli de punctuație și de scriere (de asemenea; ori, în loc de or; drept pentru care ).

LOREDANA STAN