„Când mergeți la teatru, încercați să fiți un spectator pozitiv, deschis, generos. Nici nu știți cât de mult au nevoie actorii de dumneavoastră, sau mai bine spus de colaborarea dumneavoastră. Publicul joacă de fapt și în spectacol, el este actorul care nu vorbește, dar reacționează cu energia sa emotivă. Rolul publicului este de a intra în rezonanță empatică cu cei aflați pe scenă, de a-i susține, de a-i ajuta, de a-i crede , de a-i motiva să meargă până la capăt. Altfel, actul teatral nu are sens. Decât să faceți grevă la teatru mai bine nu mergeți la teatru.

Un spectator suspicios, ursuz, circumspect, în toane rele, chiar ostil este o pacoste pentru actori. Oricât de buni ar fi ei, oricât de bună ar fi regia, oricât de ingenios decorul, oricât de surprinzătoare efectele, dacă spectatorul nu vrea să se lase sedus (ca un bolnav care nu vrea să se vindece), dacă rezistă în loc să intre în joc, miracolul teatral nu se produce.

Deseori actorii, la sfârșitul unui spectacol, în culise, asudați și obosiți, înainte de a se demachia și de a se dezbrăca de costumele de scenă, își spun unii altora  «ce public de căcat am avut azi!». Deci, dacă tot vă duceți la teatru , încercați să nu fiți un spectator… din categoria evocată mai sus. Sigur, uneori puteți nimeri în fața unor actori de căcat, altfel spus care joacă ca o cizmă, deși se dau profesioniști. Nu zic că așa ceva nu e posibil. Numai că și în această situație merită, cel puțin în prima parte a spectacolului, să le dați o șansă…”

(Iubirile de tip pantof Iubirile de tip umbrelă...)