” (…) De dimineață, Stuart crede că mă lasă dormind. Eu însă sunt trează dinainte să sune ceasul. Mă gândeam, întinsă aproape de marginea patului, departe de picioarele lui păroase. Îl trimite pe Dean la școală, apoi se rade, se îmbracă și pleacă la lucru. De două ori bagă capul pe ușă și își drege vocea. Eu însă nu deschid ochii.

În bucătărie găsesc un bilet de la el. Se încheie cu ”Te iubesc”.

Stau în colțul pentru micul dejun, beau cafea și las pe bilet un inel. Mă uit la ziar și-l întorc încolo și-ncoace pe masă. Apoi îl trag mai aproape și citesc ce scrie. Cadavrul a fost identificat și revendicat. Dar asta a presupus un pic de examen, un pic de scormonit, un pic de tăiat, un pic de cântărit, un pic de măsurat, un pic de băgat lucrurile înapoi și apoi un pic de cusut la loc.

Rămîn mult timp pe gânduri cu ziarul în mînă. Apoi sun și mă programez la coafor.

Stau sub cască ținînd în poală o revistă în timp ce Marnie îmi face unghiile.

-Mîine mă duc la o înmormîntare, zic.

-Îmi pare rău, pune Marnie.

-O crimă, zic.

-Ce-i mai rău, spune Marnie.

-Nu am fost apropiate, zic. Dar înțelegi.

-Vă aranjăm noi pentru asta, spune Marnie.

În noaptea aceea îmi fac patul pe canapea, iar dimineața mă trezesc prima. Pun de cafea și pregătesc micul dejun în timp ce se bărbierește.”(din proza ”Atît de multă apă atît de aproape de casă”)