„Într-o zi Moise mergea de unul singur prin munți, când a zărit în depărtare un păstor. Omul stătea în genunchi, cu mâinile ridicate către cer, rugându-se. Mare a fost încântarea lui Moise. Dar când s-a apropiat, uluirea i-a fost la fel de mare auzind rugăciunea păstorului.

-O, preaiubite Doamne, Te iubesc mai mult decât Îți poți da seama. Sunt gata să fac totul pentru Tine, numai poruncește-mi. Chiar de mi-ai cere să ucid oaia cea mai grasă din turmă în numele Tău, aș face-o fără șovăială. Tu ai frige-o și i-ai pune seul cozii în orezul Tău ca să- l faci mai gustos.

Moise a mai înaintat câțiva pași, ascultând cu luare-aminte.

-După aceea Te-aș spăla pe picioare, Te-aș curăța în urechi și Te-aș despăduchea.

Auzind destul, Moise curmă ruga păstorului, strigând:

-Oprește-te, om neștiutor ce ești! Ce crezi că faci? Crezi că Allah mănâncă orez? Crezi că Allah are picioare ca să i le speli? Asta nu e rugăciune. E blasfemie curată.

Năucit și rușinat, păstorul și-a cerut iertare de mai multe ori și a făgăduit să se roage ca toți oamenii cuviincioși. Moise l-a învățat câteva rugăciuni în după-amiaza aceea. Apoi a plecat pe drumul lui, grozav de mulțumit de sine.

Dar în noaptea aceea, a auzit un glas. Era Allah.

-O, Moise, ce-ai făcut? L-ai ocărât pe bietul păstor și n-ai izbutit să-ți dai seama cât de drag Îmi era. Poate că nu spunea lucrurile cuvenite în felul cuvenit, însă era sincer. Inima lui era curată și gândurile îi erau bune. Mă simțeam mulțumit de el. Poate că vorbele lui au fost o blasfemie pentru urechile tale, însă pentru Mine erau o dulce blasfemie.

Moise și-a înțeles îndată greșeala. A doua zi, dis-de-dimineață, s-a întors în munți să-l vadă pe păstor. L-a găsit iarăși rugându-se, însă de data asta se ruga așa cum fusese învățat. În hotărârea lui de-a se ruga cum se cuvine, se bâlbăia, cu totul lipsit de bucuria și ardoarea rugăciunii sale dinainte. Căindu-se pentru ce făcuse, Moise îl bătu pe păstor pe spinare și îi spuse:

–Prietene, am greșit. Rogu-te, iartă-mă. Roagă-te în felul tău. Are mai multă trecere în ochii lui Allah.

Păstorul a fost uimit să audă una ca asta, însă ușurarea i-a fost și mai adâncă. Totuși n-a vrut să se întoarcă la vechile rugăciuni. Dar nici n-a rămas în rugăciunile canonice învățate de la Moise. Găsise de-acum o nouă cale de-a vorbi cu Allah. Deși mulțumit și binecuvântat în credința sa naivă, lăsase în urmă treapta aceea-dulcea lui blasfemie.

-Așadar, vezi, nu judeca felul în care alți oameni întră în legătură cu Dumnezeu, a încheiat Shams. Fiecare are calea lui și rugăciunea lui. Allah nu se ia după cuvintele noastre, ci privește până în străfundul inimilor noastre. Nu ceremoniile sau rândurile au însemnătate, ci dacă inimile noastre sunt îndeajuns de curate sau nu.”