”Auzind că un poet beduin pe nume Qays se îndrăgostise fără nădejde de Layla și își pierduse mințile din dragoste pentru ea, fapt pentru care era strigat Majnun-smintitul-, califul a devenit curios în privința femeii care pricinuise o asemenea nefericire.

Această Layla trebuie să fie o ființă deosebită, s-a fi gândit el. O femeie cu mult deasupra altora. Pesemne o fi vreo zână fără pereche ca frumusețe și farmec.

Stârnit, curios, a folosit fiecare șiretlic cunoscut ca să găsească o cale de-a o vedea pe Layla cu ochii lui.

În cele din urmă, într-o zi Layla  a fost adusă la palatul califului. Când și-a dat jos iașmacul, Harun al- Rașid a fost dezamăgit. Nu că Layla ar fi fost urâtă, schiloadă sau bătrână. Dar nu era nici grozav de nurlie. Era o ființă omenească cu nevoi omenești obișnuite și câteva cusururi, o femeie simplă, ca atâtea altele.

Califul nu și-a ascuns dezamăgirea.

-Tu ești cea după care-i înnebunit Majnun? Păi, arăți cu totul obișnuit. Ce ai așa deosebit?

Layla i-a aruncat un zâmbet.

-Da, eu sunt Layla. Dar tu nu ești Majnun, a răspuns ea. Trebuie să mă vezi cu ochii lui Majnun. Altminteri nu vei putea dezlega niciodată taina aceasta care se cheamă iubire.”