”Nimic nu e ceea ce pare” este un adagiu contemporan, clamat de la dr. House, la fetele de liceu, dezamăgite prima oară în amor, până la babele trădate de alte surate care au ales drumul pelerinajului, în secret, cu cea mai mare discreție. Și asta înseamnă că aici va fi vorba despre aparențe false, despre  naivitatea umană sau altă ”virtute” a speciei sapiențiale? Nu știu și nici nu contează. Dacă nu e despre sex, dacă nu e vreo reflecție din puțurile gândirii nu interesează pe nimeni. Așa că ar putea fi vorba despre accidente de mașină, despre morți, despre vrăbiile care îmi maculează pervazul, dar îmi încântă gândurile nepipăite de nimeni azi, duminică, zi cu ceață și cu frunze care stau să cadă cu o viteză variabilă, pe care sigur Alexandru ar putea să o calculeze și mi-ar mai aduce multe completări privind fenomenul catamorfic, la pețiolul ajuns la inaniție.

O zi de duminică strânge multe scrâșnete de măsele, e un sfârșit pe care doar îndrăgostiții îl iubesc pentru că ei au toate substanțele necesare să vadă viața, stând cocoțați în mijlocul unui curcubeu. E multă liniște, dar și când încep corzile realității să vibreze să te ții. Dintr-un nimic se iscă un cataclism pentru că toți au toată disponibilitatea necesară, toleranța rafinată în weekend și sertărașele creierului golite și dezinfectate cu aer ozonat. E pace într-o zi de duminică tomnatică, în cartiere, gospodinele au terminat de prăjit multe chiftele, urmează marea devorare, timp în care copiii se vor bucura, mamele vor fi liniștite, și tații, în maiouri drăguțe, vor trebălui pe la diferite și complicate instalații. E bine. E încă dimineață. Paturile sunt încă încălzite de trupuri leneșe, care au chef de un  mic sindrom amnezic. În fața ochilor e televizorul pus pe un post de radio, cu muzică potrivită pentru cana de lapte din dreapta și cu telefonul și tableta din stânga. Toată tehnologia e în sprijinul chefului de viață cu care unii s-au trezit. Alții plănuiesc deja traseul drumeției care urmează să înceapă, alții privesc tortul aniversar ce va fi hăcuit la prânz. Dintr-un colț de fereastră se vede mult ruginiu neclintit. Câteva bețe îndreptate către cer se mai văd din același monument ruginiu și un acordeon cântă destul de tare pentru ora asta suspendată în nicăieri și niciunde. Urmează să bată Dumnezeu în țeava caloriferului să te anunțe că muzica nu se ascultă atât de tare, că viața are legile ei și tu trebuie să i te supui. E bine când Dumnezeu se ocupă și el de instalații, într-o zi de duminică.