Lumea era un loc în care oamenii se preocupau de ”Versetele satanice” sau ascultau muzică franțuzească sau căutau secvența din filmul ” Dragostea în vremea holerei” în care Florentino Areza îi cântă la vioară Ferminei serenada lui Schubert. Lumea căuta azi în dicționar cuvântul tuberoze și preda telefoanele de bună-voie și vorbea despre cele ”39 de trepte” ale lui Hitchock. Mirosea lumește în lumea ei, dar și a inteligență. Azi toate pianele din lume erau acordate după diapazoanele ei. Lumea cânta în franțuzește pentru că era clișeul adorat azi. Taximetristul făcea urări de crăciun și primea cu greu cei 10% din cutumă. Resturile intestinale ale câinilor erau ocolite cu grație pentru că auzea din depărtare un ”je t’aime” seducător și peisajul putea fi recompus. Singurătatea era în doze prescrise și terapeutice. Cerul albastru era și el cântat de Edith Piaf. Pașii fragili ai bătrâneții erau mângâiați de priviri înțelegătoare. Vorbe din telefon sunau certăreț, dar lumea trebuia să fie bună.