Vineri, ora 12. Toată lumea respiră pentru clipele de după ora 14. Pare că nu mai e răbdare. Dacă ar fi trăit nu doar în ficţiune,  Persida şi Naţl nu s-ar fi simţit deloc bine în clipele în care niște adolescenţi le scotoceau prin vieţi. Nici adolescenţii înşişi nu erau prea fericiţi de activitatea lor. Își reactivaseră dispoziția ”pe oboseală”  și se încăpățânaseră chiar să creadă asta. Autorul revelației cu oboseala își verifica mereu telefonul. Era ca un omuleț important care avea de rezolvat afacerea vieții sale și de la celălalt capăt al canalului de comunicare nu venea nimic. Așa că, roșu la față, aranjându-și nervos părul, cenzurându-și aroganțele și îndulcindu-și expresia, răspundea întrebărilor atunci când era solicitat și se întorcea în oboseala sa de om mare. Fereastra deschisă ne aducea aroma unui aer de vacanță. Cuvintele erau despre principii morale și mănăstire și o maică și un omor. Unii scriau. Alții se apărau cu cărțile. Și le puneau drept scut împotriva unei lumi care îi chema obsedant în afara incintei educaționale. Când cele trei sunete cazone, stridente, au anunțat sfârșitul minutelor obosite, s-a făcut liniște, ca la mănăstirea maicii Aegidia. Era prea devreme să ne bucurăm. Eram ”pe oboseală” și era timpul să ne întâlnim cu alți obosiți. Așteptam, de fapt, să treacă timpul, să fim și mai bătrâni și tot mai obosiți.

P.S. se dedică celui care a rostit sintagma ” pe oboseală” și celorlalți obosiți ai zilei