Romanul acesta respectă rețeta unei cărţi de succes: problematică interesantă, contemporană (imaginea familiei, dragostea, trădarea și șantajul, libertatea și libertinajul, habotnicia, moralitatea și religia, eroismul, știință versus credință) limbaj accesibil, chiar licențios, deși nu lipsesc și pasajele eseistice, cu un stil aforistic, descrieri captivante, dialoguri incitante, personaje complexe, cu puternice conflicte interioare.

Observ o preocupare a scriitorului  față de problematica religioasă, a credinței (întâlnită și în romanul ”Un gest de iubire”), fervoarea mistică e adusă în spațiul englez și în timpurile acestea.

Perspectiva narativă este obiectivă, naratorul nefiind indiferent, pătrunzând în mintea personajelor și exercitându-și funcția de interpretare și de regie. Subiectul este structurat pe mai multe planuri narative: unul care urmărește destinul lui Ritchie Shepherd, fostă vedetă rock, producător de emisiune tv care încurajează mediocritatea în rândul tinerilor, tată și soț imoral, cu puternice crize de identitate. Alt plan urmărește existența lui Bec Shepherd, sora lui Ritchie, om de știință care descoperă un vaccin împotriva malariei. De asemenea, un alt plan narativ îl are în centrul său pe Alex Comrie, genetician și fost toboșar în trupa lui  Ritchie care încearcă să găsească leacul care să aducă nemurirea, prin tratarea tuturor tipurilor de cancer. E interesant realizat și fundalul pe care e proiectat subiectul: mediul jurnalistic (scriitorul însuși fiind fost jurnalist), lumea oamenilor de știință, dar și imaginea Londrei contemporane și a Africii, ca un spațiu al sărăciei și bolilor și al eforturilor unor inimoși voluntari, care încearcă să le eradicheze. Planurile narative se întrepătrund, acțiunea fiind antrenantă, lipsită de timpi morți. Cartea are patru părți, se deschide cu imaginea lui Ritchie de tată și soț imoral, care încearcă să-și regăsească tinerețea în brațele unei tinere de 15 ani: ”Se vedea cu Nicole o dată pe săptămână. Avea intenţia să se simtă bine cât avea chef, iar pe urmă să încheie cu blândeţe această relaţie. Nicole, credea el, avea să fie impresionată că renunţa la ea de bunăvoie. Relaţia n-o să mai dureze mult și nimeni n-o să afle nimic despre ea, Cum ar fi putut? Cei doi erau prudenți, iar Londra era un hățiș de cărămizi roșii și olane, unde hărțile își aminteau doar de faptul că nu știai mai nimic despre ea.” Finalul clarifică, într-un fel, titlul romanului, care e și o pledoarie pentru iubire și emoție sinceră și libertate: ”Dar nu i se părea un lucru greșit că iubirea pentru el era întărită de amintirea celor câteva clipe petrecute cu fratele lui Alex, când făcuse o alegere, se simțise liberă și în pericol, se simțise ea însăși, cu un scop imediat, nu doar pe termen lung.”

Ochiul jurnalistului, cunoscător al realității în care trăiește, iese la iveală în pasaje în care se regăsește cititorul de toate condițiile: ”A cumpărat ziarul și, răsfoindu-l în căutarea articolului, a aruncat o privire și peste celelalte reportaje. I-au dat senzația că se află într-o cameră plină cu oameni înspăimântați și cinici, care sunt de părere că lumea a devenit un iad iremediabil și că alții poartă vina pentru asta.”

Umorul, ironia, spiritul analitic, se observă în multe formulări lapidare, aforistice, memorabile, care pot fi extrase din context și adaptate multor situații general-umane: „Principala chestie nu e să fii fericit, ci norocos.(….) Eu, personal, cred că Darwin ar fi fost de acord cu FIV. Unde-am ajunge dacă ne-am apuca să declarăm că oamenii ar trebui să facă copii pe cale naturală? Specia umană a băgat în mă-sa evoluția când a inventat grătarul. (….) Oamenii nu sunt niciodată suficient de deștepți, încât să-și dea seama singuri ce-i bine și ce-i rău pentru ei. E nevoie ca o autoritate mai înaltă să le spună ce și cum (….).Viața n-are un scop (….) Și totuși trăim.

Emoționante, pline de lirism sunt paginile despre iubire, minciună, despărțire: ”Voise s-o părăsească imediat pe Maria. Unde îi dispăruse acea dorință? Fără doar și poate, și-a zis în sinea lui, în celelalte lucruri pe care le aveau. Când iubești pe cineva, să ai înseamnă să fii, iar când iubeai orice altceva, atunci însemna doar că ai.(….) Pernele încă mai purtau amprenta trupului ei. O sticlă din care băuse vin și un pahar erau pe masă.Trecând dintr-o cameră în alta, Alex a amânat clipa când avea să se ducă la culcare și să se întindă în pat, lângă ea. A urcat alene la etaj, având impresia că săvârșește o crimă.(….) El a simțit o senzație neplăcută sub coaste, de parcă o pisică l-ar fi zgâriat cu laba și i-ar fi mirosit inima, rostogolindu-i-o între labe. Cel mai frumos ar fi să plâng, și-a zis în  sinea lui, dar nu avea lacrimi. S-a dezlipit din îmbrățișare și a ieșit din casă.”

Un reproș la adresa cărții ar fi legat de prezența greșelilor de punctuație, a cacofoniilor. Constat tot mai des aceste lucruri. Începe să devină o obișnuință și văd că nimeni nu bagă în seamă și acest aspect. Urmăream zilele trecute o emisiune culturală în care un scriitor neaoș povestea migala cu care a lucrat, la nivelul fiecărui cuvânt, alături de redactorul cărții sale, pentru a da operei o formă adecvată. Se vede treaba că migala asta nu e constantă, nu e prezentă și în realizarea traducerilor, pentru că, probabil, nu toți cititorii au aceste așteptări.

LOREDANA STAN