Sub geamul bucătăriei mele stă uneori vocea lui Matei.

Iese la o țigară alinătoare și vorbește cu lumea sa interioară.

Șoptit, calculează niște procente ale grijilor mundane și tușește mult, cavernos.

Sunetele se înalță din îndoirile sale cervicale

și urcă până la ferestrele mele și ale altor ascultători.

Uneori, vocea lui e moartă, de pe alt fus orar,

al vaietelor existențiale, al războaielor cu demonii lumilor imaginare.

Alteori, vocea primește trup, inversând metamorfoza lui Echo,

și pleacă la plimbare pe la casele muritorilor miloși.

Vocea rămâne la uși, trupul, firav, se îndoaie sub revelația umilinței

și pleacă mai departe în căutarea unui arghezian

”Na ! ține o țigare.”

Poezia se învață cu sudoare.