Cartea mi-a fost readusă în atenție cu ocazia unui Club de lectură, organizat la Casa Cărților în urbea mea dragă. Scriitorul Constantin Țoiu și scrierile sale  merită să fie aduse în atenția tinerilor iubitori de carte, cu atât mai mult cu cât acesta s-a născut la Urziceni și a evocat în scrierile sale aceste meleaguri, cu mult înainte de apariția unui serial de comedie care a făcut celebră această zonă geografică.

Cartea a apărut în 1976 și tratează problematica ”obsedantului deceniu”, prezentând într-o altă viziune drama intelectualului (cu ecouri din opera lui Camil Petrescu) , anticipând tema politică, istorică, delațiunea, sentimentul datoriei și al vinovăției, exilul interior, din ”Cel mai iubit dintre pământeni” a lui Marin Preda.

Problematica romanului se înscrie în tematica literaturii postbelice, din a doua jumătate a secolului al XX-lea. Constantin Țoiu nu este nicidecum un scriitor marginal, integrându-se perfect, prin stil, personaje, forța narațiunii, în peisajul literar românesc, contemporan.

Romanul este alcătuit din paisprezece capitole și un epilog. Perspectiva narativă este una complexă. Până la capitolul al nouălea, perspectiva narativă este obiectivă. În capitolul al nouălea, personajul-narator este Isac, apoi se revine la același stil naratorial, dar naratorul împrumută perspectiva personajelor sau se distanțează de aceasta. În  armonie cu această perspectivă narativă, personajul principal al cărții, Chiril Merișor, este construit ca un ”personaj făcut, născut, să te referi mereu la el la a treia persoană și în pielea căruia poate intra oricine”.

Volumul are și elemente de autenticitate, conținând pagini de jurnal ale intelectualului Chiril, redactor la o editură, dar și comentariile ulterioare ale maiorului Roadevin, fotocopii, despre procesul personajului principal.

Acțiunea gravitează în jurul acestui jurnal, manuscris, pierdut de către  personajul principal în cabina de probă a unui magazin. Dacă la alți scriitori și mai ales în prezent, manuscrisul pierdut și găsit este un artificiu de compoziție folosit de autor pentru a călători în spațiu și în timp sau pentru a descrie o realitate, dintr-o perspectivă exterioară, detașată, în epoca de după al Doilea Război Mondial era un delict să deții asemenea însemnări personale care puteau fi interpretate drept acte ale unui reacționar, de deviaționism de la doctrina partidului.

Acțiunea romanului e destul de dificil de ordonat din pricina absenței unei cronologii tradiționale, a întoarcerilor în timp,  a rememorărilor, poveștilor și personajelor variate. Ca structură, romanul urmărește destinul lui Chiril, intelectualul exclus din partid, în 1950, și anchetat ulterior și arestat pentru vina de a deține un jurnal în care scria despre lucrurile, oamenii, fenomenele cu care se întâlnea în realitatea înconjurătoare. La anchetă, întrebări despre comunism, marxism, patrie,  oameni care se ascund în spatele unor inițiale îl incriminează și îl determină pe Chiril să se spânzure, sfidând orânduirea prin moartea sa (personajul reflector, Aurică, povestește mirat că în închisoare Chiril nu a găsit altceva cu care să  se spânzure decât niște izmene). Un alt plan narativ urmărește destinul oamenilor care formează ”Galeria” sau ”Echipa cu care treci prin lume”.  Cavadia, cel mai strălucit personaj al acestei ”Echipe” este scriitorul care îl inițiază în lumea literară, este un ghid pentru cunoașterea mediului scriitoricesc. Poveștile sale ca și ale anticarului Brummer amintesc de lumea ”Crailor de Curtea-Veche”. Praxiteea, gazda salonului ” Viziuina cu hoți” și soțul său, Rorică, arestați politic,  Aurică, tipograful vecin care i-a întreținut pe Chiril și pe sora sa, Octavia, după moartea tatălui, medic de inchisoare, Axente, strungarul comunist  și Bunthe, prieteni cu ultimii doi, sunt personaje care formează această ”Echipă trecătoare prin lume”. De altfel, scriitorul consideră că personajul principal al cărții este această Echipă, dar și Memoria. Al treilea plan narativ este reprezentat de imaginea societății românești din perioada ”obsedantului deceniu”, descrierea unui București reconstituit veridic. Sunt interesante paginile despre lumea scriitorilor (vizita la palatul Mogoșoaia, mesele de la Capșa, atmosfera din editură, imaginea unui director de editură care își editase pentru a unsprezecea oară o carte de poezii și cumpărase o salopetă muncitorească pentru a verifica dacă volumul său încape în buzunarul acesteia, având dorința de a fi citit de muncitori, de a nu fi uitat de popor.)

Mi-a plăcut și caracterul aforistic, sentențios al romanului, surprins în secvențe-cheie, în replicile unor personaje : ”Fie ca învățătura ta să nu întreacă faptele tale”; ” după plumb, cel mai greu cântăresc cărțile”; ”Noi suntem în ordine mai ales când suntem în dezordine”; ”Duritatea e un semn de tinerețe și de libertate. și pentru cel ce o practică și pentru cel ce o acceptă”; ”Forța de a minți slăbește însă spre sfârșitul vieții și cel mai sincer lucru rămâne moartea”; ”Moartea îi sperie doar pe cei ce au mâinile neocupate”; ”cel mai bine în fața existenței se dovedise că rezistă ori oamenii apropiați de natură, care muncesc în rând cu ea și cu legile ei dure ori cei înzestrați cu o întinsă cultură, ce reușește să devină un fel de al doilea organism al tău, nu mai puțin aspru în rânduieli și acceptare și cu o deplină cunoaștere a învățămintelor istoriei; ”A cunoaște înseamnă a fi rău.”

Romanul provoacă un dialog intertextual, cu referințe livrești, artistice, în general. Scena sărbătoririi dramaturgului Take Bunghez la Mogoșoaia îmi amintește de pagini din ”Satyricon” a lui Petronius și de viziunea regizorului Federico Fellini. Multe rânduri sunt dedicate descrierii tabloului ”Plata dijmei” de Peter Bruegel cel Tânăr, simfoniei în stil clasic a lui Prokofiev.

LOREDANA STAN