396 de pagini distribuite în trei părți, despre un bărbat detestabil, în plan uman, în ciuda genialității sale încununate cu un premiu Nobel (pentru cercetările  în domeniul fizicii, despre Fuziune). Un afemeiat mincinos, un hedonist incurabil, cu experiență de viață acumulată de-a lungul celor cinci căsnicii,  Michael Beard,  este personajul central al cărții narate cu inteligență, într-un ritm alert, stârnind compasiunea cititorului. Pe lângă construcția acestui personaj complex, cartea are ca puncte forte și familiarizarea cititorului cu aspecte legate de științele exacte, de problematica încălzirii globale, a energiei curate, regenerabile.

Obsesia personajului principal pentru energia solară se regăsește și în titlul cărții. În încercarea de cucerire a primei sale soții, Michael Beard află de pasiunea acesteia pentru John Milton și este el însuși sedus de versurile dedicate luminii: „Îi era deja clar că propriul său domeniu de interes avea să fie lumina și s-a simțit firesc atras de poemul cu același titlu, căruia i-a învățat ultimele douăsprezece versuri pe de rost, și pe la a doua sticlă cu vin a început să-i vorbească despre el și patosul pe care îl evoca- un bărbat orb, jelind toate câte n-avea să le mai vadă, apoi slăvind puterea mântuitoare a imaginației. Peste fața de masă apretată, cu paharul de vin în mână, i-a recitat partea finală: «pogoară-te, lumină a Cerurilor/Pe dinăuntru strălucește, putința minții ia-mi-o/ Și mi-o dogorește, sădește-mi ochi lăuntric, păienjenișul mi-l curăță și zvântă,/Să pot vedea și povesti de toate câte zac ascunse/Ochiului de muritor.»”

Ironia sorții este că lumina, energia solară, de pe urma căreia își câștigă existența eminentul om de știință sunt probabil responsabile de apariția în finalul cărții a unui melanom, care anticipează un sfârșit biologic al personajului, pe lângă degradarea morală, pierderea valorilor umane: prietenia, onoarea, cinstea, fidelitatea, încrederea.

La finalul cărții pare că nimic nu îl mai poate salva pe Michael Beard în plan uman decât iubirea paternă: „simți în inima sa o senzație străină, ca o dilatare, dar se îndoia, în timp ce își deschidea brațele spre ea, că l-ar mai fi crezut cineva dacă ar fi încercat să spună că era dragoste.”

Mi-a plăcut imaginea veridică și actuală a tinerei generații: „Aveau de la douăzeci și șase la douăzeci și opt de ani, toți în jur de 1,80 înălțime. Doi aveau părul lung, prins în coadă la ceafă, patru aveau ochelari cu rame identice, pe doi îi chema Mike, alți doi aveau accent scoțian, trei purtau brățări de ață colorată la încheietură, toți purtau jeanși decolorați, adidași și bluze de trening.[…] se referea la toți șase zicându-le « codițele.» Și niciunul dintre acești tineri nu părea să fie plin de venerație față de Michael Beard, laureatul Nobel, așa cum considera el că ar fi trebuit. Cu siguranță îi cunoșteau cercetările, dar la întâlniri se refereau la ele doar în trecere, între paranteze, într-un murmur indiferent, de parcă erau de domeniul trecutului, când, de fapt, lucrurile stăteau chiar invers, Fuziunea Beard- Einstein se regăsea în toate manualele, invulnerabilă, robustă din punct de vedere experimental. […]  Codițele vorbeau repede, pe un ton mereu interogativ. […]Nu reușeau să pună cuvintele în enunțuri, până aici ajungeau cu gândul, iar apoi unul dintre ei murmura « Corect!» și săreau cu toții la următorul calup discursiv, pe care, din nou, cu greu l-ai fi putut împărți în propoziții.”

Pledoaria pentru importanța energiei solare este accesibil realizată. Este frumoasă poezia pe care scriitorul o face din teoriile fizicii: „Legile fizicii sunt atât de inofensive, atât de generoase. Și lucrurile stau cam așa. așa. […] Ploaia este același lucru cu lumina soarelui în ce ne privește,[…].Usucă planeta, îi controlează clima și viața. O ploaie dulce de fotoni- tot ce trebuie să facem este să ținem cănile întinse. Știți, am citit undeva, era un tip care spunea că mai puțin de o oră din toată lumina soarelui care cade pe pământ ar satisface nevoile lumii pentru un an întreg.”

Întâlnirea cu muzica lui Fernando Sor este interesantă: „o melodie cântată cu atâta sensibilitate, care suna hispanic, meditativ, cu o anumită lejeritate și precizie, semănând cu ceva de Mozart.” Michael Beard ca și iubita sa, Melissa, singura dintre femeile sale care reușește să-l facă tată, nu iubește muzica clasică: „Dar ea ura muzica clasică la fel de mult ca și el, pentru că n-avea ritm, spunea ea mereu, nu-ți făcea sângele să fiarbă, nu era suficient de tobagoană sau venezueleană pentru ea.”

Referirile  depreciative (depinde din ce parte privești) la România nu puteau să lipsească: „Însă Beard își pierduse de mult încrederea în plenitudinea și stranietatea Americii așa cum era prezentată la televizor. Aveau sute de canale acum și în România, și peste tot pe planetă.”

Anticiparea sfârșitului e destul de edulcorat prezentată, din perspectiva acestui personaj care poate să înțeleagă toate problemele complexe ale omenirii, mai puțin propria cădere în dezumanizare; este cel care înscenează o crimă, comite furt intelectual, trădarea iubirii este a doua sa natură: „ziua în care avea să moară și în care va purta în picioare șosete desperecheate, e-mailurile sale vor rămâne fără răspuns, iar în coșmelia care îi servea de locuință încă se vor găsi cămăși cu nasturi lipsă la manșete, un bec care nu funcționa în hol și facturi neplătite, un pod arhiplin, muște moarte, prieteni așteptând de la el o veste și iubite pe care încă nu le recunoscuse ca atare. Uitarea, ultimul cuvânt pe ordinea zilei, va fi singura lui consolare.”

Reflecțiile nepretențioase, ușor de reținut despre natura umană oferă încă un  argument în favoarea unei cărți de succes: „Dacă vreodată, se gândi Beard, i s-ar întâmpla să călătorească în spațiu spre o altă galaxie, curând, probabil că i se va face dor de toate acestea, de frații și surorile înaintând în șir în fața lui, de toată lumea, inclusiv de fostele neveste. Era copleșit de iluzia agreabilă că îi plăceau oamenii. Gesturile lor erau perfect scuzabile, ale tuturor. Puteau fi cooperanți, alteori un pic egoiști, un pic cruzi, dar mai presus de toate, erau amuzanți. […] Așa e lumea- pe toți, pe fiecare dintre noi ne paște căderea în uitare, ca o parte firească din viață, și nimeni nu se plânge de asta. Nu suntem cea mai reușită specie imaginabilă, dar cu siguranță suntem cea mai bună, nu, cea mai interesantă.”

prof. Loredana Stan

Loredana Stan este profesoară de limba și literatura română, autoare a volumului de poezii „Mirabilis semper”, editura Metamorfosi, 2023 și a lucrării De libris- recenzii și cronici literare-, editura Metamorfosi, 2024