E o carte a inocenței pierdute, un roman despre felul în care urâtul și răul înghit puritatea. E narată din perspectiva unei fetițe de 10 ani (la începutul cărții), pe parcursul a trei ani din existența ei, în care lumea celor mari îi pervertește universul, nereușind să-i repare ”defectul” de a fi altfel, de a vedea altfel orizontul mundan, din pricina          ”aprinderii de creier” cu care s-a născut, la câteva luni de la accidentul de la Cernobîl.

Împrumutarea vocii naratoriale unei fetițe îmi amintește de ”Fetița care se juca de-a Dumnezeu” de Dan Lungu, iar perspectiva unui copil special, privit  anormal de către ceilalți așază cartea în seria romanelor “Șoareci și oameni” de John Steinbeck sau ”Flori pentru Algernon” de Daniel Keyes, care tratează  aceeași problematică a vulnerabilității umane.

Titlul cărții reprezintă traducerea numelui localității Cernobîl, unde s-a produs accidentul nuclear din 1986, care influențează tragic viețile atâtor oameni și pe a fetiței Agustina, dintr-o localitate aflată la granița cu Ucraina. Localitatea nu e individualizată prin nume, dar e descrisă realist imaginea unei stațiuni balneare căzute în paragină în anii postrevoluționari, însă identificată de micuța fată cu paradisul. Scriitoarea se inspiră din propria biografie, ea născându-se în Sângeorz-Băi, încercând să facă un act de dreptate pentru victimele accidentului nuclear, prin prezentarea destinului Agustinei Balț. Acest accident are simbolistica unui fatum și e remarcabil felul în care scriitoarea Ioana Nicolaie insinuează în paginile cărții  puterea acestui destin: ”Pelinul negru. Sau Cernobîl. Eu nu cunosc cuvântul Cernobîl. Nu știu nici ce e acela pelin. Se leagă doar de plasa de castraveți pe care o aduce mama de la Măgura.”

Incipitul cărții așază romanul sub zodia acestei tragedii a umanității: ”În 26 aprilie 1986, cel de-al patrulea reactor al Centralei Atomoelectrice din Cernobîl a explodat la 01:23 noaptea. Eu nu știu asta.” Finalul cărții o încadrează definitiv pe Augustina în condiția de drugă, experiențele trăite la Școala Specială de la Buzău  declanșându-i declinul sufletesc, iar sacrificarea porcului Guițu, prietenul său cel mai bun, semnifică  o cădere din paradis: ”- Hai, Guițu, zic, acum e vremea noastră, ne putem da, în sfârșit, cu sania. Mă țin bine de gâtul tău, ce frumos alunecăm pe sanie, vântul e doar un pic călduț și-avem costume frumoase, de Albă ca Zăpada, și ne putem duce oriunde, la nesfârșit, cât vrem noi de departe, până în locul unde nu mai sunt drugi, nici școli speciale, nici pelin negru, nici durere, nici moarte. Ne topim ușor în depărtare.”

Cartea este structurată  în trei mari părți: TUTUANĂ ȘI DRUGĂ, TUTUANĂ, DRUGĂ, care corespund celor trei etape existențiale, sfârșindu-se cu izgonirea din paradis și cu pierderea inocenței. Cei doi termeni fac parte din vocabularul inventat de Agustina Bulța, personajul-narator, și sunt numele păpușilor sale, cu care fata se identifică, în funcție de experiențele prin care trece: ”Tutuana era subțire, cu o rochie de prințesă, de un roz minunat, și cu ochi ce se puteau închide. Dacă o țineai drept și cu multă grijă, reușeai să o așezi în picioare. Purta pantofiori cusuți cu aur. (…) Stătusem trei ani acolo, cu ea, până când m-am preschimbat din copil aproape mort, din mogâldeață distrusă de penicilină, în fetiță.(…)Pe când Druga? Cum să te descurci cu una ca ea? Cheală și cusută din cârpe, nu era bună de aproape nimic. Doar să-i rupi câte-o ață din picior sau să o bați când spune rele și nu e cuminte. Doar să-i tai câte o sfoară din cap și-apoi să-i lipești alta la loc,(…) Doar să-i scoți ochii, dacă ești vărul meu mai mic, Lenuț, și n-ai chef s-o mai vezi. Sau s-o închizi în sertarul cu cheie,(…)

Condiția dilematică a fetiței, ”aventura conștiinței” sale sunt înfățișate la începutul romanului ( incapacitatea de a desluși literele, repetenția, individualizarea  Agustinei față de cei doisprezece  frați și surori, fuga de violență și de necunoscut): ”Tutuana mea rămăsese singură în camera pentru musafiri. Pe cea mai frumoasă cuvertură, cu trandafiri mari, țesută de buna. Iar Druga, undeva sub pat, unde oricine se poate rătăci, aștepta să fie scoasă afară. Dar eu… Ce era cu mine, ce avea să se întâmple?”

Romanul este structurat pe mai multe planuri narative: destinul Agustinei și al numeroasei sale familii alcătuite din doisprezece copii, cu o mamă iubitoare și un tată cu accese de violențe și evadare în alcool, imaginea copilăriei, reconstituirea epocii comuniste și postcomuniste (imaginea școlii, condiția copilului dintr-o școală specială).

Cartea emoționează, provoacă durere, revoltă și poate fi privită și ca un document sui-generis al copilăriei, dar și ca un strigăt împotriva nedreptății istoriei. E  impresionantă cunoașterea psihologiei copilului, construirea universului ludic al fetiței care trăiește în poveste, care preia din lumea imaginară personaje pe care introduce și în lumea reală. Crizele de furie ale tatălui sunt asociate cu venirea lupului din poveste, gulerul de vulpe de la gâtul unei învățătoare prinde viață în imaginația fetei, pierderea reperelor reale echivalează cu intrarea într-un tunel, casele din lego sunt construcții protectoare, Agustina însăși devine personaj în basmul creat de ea, după modelul poveștii preferate a lui Andersen, cu cei doisprezece  frați.

M-au încântat limbajul cărții, poemele în proză care se nasc din descrierile și narațiunile Agustinei, ca și arta cu care scriitoarea scoate la lumină regionalismele și cuvintele populare, neostentativ, simplu, într-o epocă în care se vorbește cât mai ”modern„.

Emoționant e felul în care Agustina își arată dragostea față de familia sa și atașamentul față de universul protector în care trăiește:

”-Strânge-ți lucrurile, zice mama, într-un ceas plecăm.

Adică ce să strâng? Eu o iubesc pe mama. Nu o pot face maieu ca s-o pun în geantă. O iubesc pe Lucreția. Nu o pot face cămașă pe care s-o port duminicile. O iubesc pe Maria. Nu o pot strânge într-o minge mică, de cârpă, pe care s-o îndes într-un buzunar și să o am mereu cu mine. O iubesc și pe Arsenia, chiar dacă ea e mare, și are un prieten și acum s-a angajat la un bar (…). O iubesc mult și pe tutuana de Vera. (…) Cum să o închid în gentuța mea de pus la gât, cum să o pot înghesui acolo pe ea care-i un fluture cu aripi cât coasta? Și-i iubesc pe Daniel, pe Pavel, dar cel mai mult îl iubesc pe Sever. (…) Îl iubesc și pe Iacob, dar el are cincisprezece ani și e ucenic la un tâmplar. Și-mi pasă de Novac, câinele nostru corcit, și de purceii care vor crește până vor fi tăiați, și de căprița pe care a adus-o de la Măgura mama.(…) Aș lua și vacile cu mine, dar ele sunt prea mari, și n-aș avea loc pentru ele într-o curte de școală. Și-aș lua podul, otrăvurile, aș lua și cireșul, aș strânge și treptele de pe care a împins-o atunci lupul pe mama și mâna ei s-a rupt (…)”

”Pelinul amar” de Ioana Nicolaie e un roman scris modern, pentru toate vârstele, o întoarcere dureroasă, dar și lirică, emoționantă, într-un trecut necesar de păstrat și prin ficțiune.

Loredana Stan, 25 iulie 2018