”Tetralogia napolitană” este citită și foarte apreciată. O lectură ușoară, aparent, care ar putea încadra cele patru volume în literatura de consum, este principalul atu al romanelor. Se mai adaugă subiectul atractiv, personaje puternice, dialoguri incitante, caracterul moralizator,  motive care îl fac pe cititor să nu mai lase cartea din mână.

Ca să nu repet prezentările care circulă deja despre prima carte a tetralogiei, ”Prietena mea genială”, voi spune că m-au atras la carte caracterul cinematografic, capacitatea de a induce în cititor imagini, senzații, mirosuri. Lumea Italiei anilor 1950, atât de pestriță, polarizată social, care încearcă să iasă din ororile războiului, care aspiră să iasă din condiția ingrată, cu prețul pierderii inocenței, al imoralității, al umanității, dar și cu încercări supraomenești de a-și păstra frumusețea și de a se emancipa  prin educație, nu putea fi reconstituită decât prin descrieri veridice, portrete captivante, care îmi sugerează apropieri cu neorealismul italian (cinematografic). Îmi apar în minte filmele cu Sophia Loren și Marcello Mastroiani, care se potrivesc perfect cu imaginea prezentată de prozatoarea Elena Ferrante.

Cartea poate fi recomandată cititorilor tineri, aflați ei înșiși la vârsta formării, ca și eroinele cărții. Este o pledoarie pentru prietenie, umanitate și pentru importanța educației (-ca să trag spuza pe turta mea- studiul științelor umaniste, al limbilor clasice). Sunt multe referințe livrești (”Micuțele doamne”, ”Iliada”, ”Oblomov”) care ar putea servi drept recomandări de lectură. Romanul este așezat sub zodia unei replici din ”Faust” al lui Goethe, care are valoarea unui motto:

” Domnul:/ Doar liber tu și-aici te-arată;/ Celor ca tine ură nu le port./Din spiritele de tăgadă/ Cel mai ușor pe hâtru îl suport./Slăbește lesne-a omului activitate,/ Curând el vrea repaus absolut;/De-aceea soț să-i dau îmi e plăcut,/Ca, diavol, să-ațâțe-n creativitate.”

Fragmentul face parte din ”Prologul în cer” al operei lui Goethe, în care Dumnezeu face un pariu cu Mefisto că acesta din urmă îi va câștiga sufletul lui Faust, în schimbul eternei libertăți.  Mefisto va fi ”piedica stimulatoare”, cel care va stârni creativitatea omului care vrea prea curând ”repausul absolut”. Astfel, mottoul pare un îndemn către cititor care să privească în creație, un însoțitor pe drumul vieții, un diavol sui-generis care să ațâțe creativitatea. Îndemnul acesta continuă original Prologul cărții, subintitulat ”Ștergerea urmelor” care servește drept cadru, ramă  a narațiunii. Naratoarea e incitată să povestească după ce află că prietena sa de-o viață s-a volatilizat, și-a șters toate urmele existenței pământene, așa cum își dorea. Scriitoarea se folosește de acest artificiu, de plasarea acțiunii pe o dublă axă temporală: prezent-trecut, pentru a stârni curiozitatea cititorilor. Astfel, celelalte părți ale romanului: Copilăria POVESTEA LUI DON ACHILLE;  Adolescența POVESTEA PANTOFILOR sunt rememorările Elenei Greco zisă și Lenu despre istoria prietenei dintre cele două eroine ale cărții. Astfel, volumul se transformă simplu într-un metaroman și un bildungsroman.

Istoria prieteniei dintre Lenu și Lina/ Lila (Raffaella Cerullo), consemnate în primul volum al tetralogiei,  începe prin clasa întâi și se termină odată cu căsătoria celei din urmă. Cele două fete au la început un parcurs comun în ceea ce privește formarea individuală, apoi cele două prietene iau decizii care le separă, dar prietenia și iubirea le apropie mereu.

În copilărie, cele două prietene încearcă să cunoască lumea împreună: ”Ne țineam de mână, înaintam umăr lângă umăr, dar pentru mine, ca de obicei, era ca și cum Lila se află cu zece pași înaintea mea și știe exact ce să facă, unde să meargă. Eram obișnuită să mă simt a doua în tot și de aceea eram sigură că ei, care dintotdeauna era prima, îi e totul clar: mersul, timpul avut la dispoziție pentru a ne duce și a ne întoarce, traseul ca să ajungem la mare. Simțeam asta ca și cum avea totul ordonat în cap în așa fel încât lumea înconjurătoare n-ar fi reușit niciodată să facă dezordine. M-am abandonat cu bucurie. Îmi amintesc o lumină învăluită care părea să vină nu din cer, ci din străfundul pământului, care însă, dacă o vedeai la suprafață, era săracă, scârboasă. ”

Astfel, se naște o permanentă competiție între cele două fete, o comparație, care le așază de partea binelui sau a răului. Din acest punct de vedere, mottoul cărții capătă alte înțelesuri. Cele două eroine sunt îngemănarea dintre malefic și angelic. Lila, așa cum a strigat-o mereu Lenu (”De mai bine de șaizeci de ani pentru mine e Lila. Dacă i-aș spune Lina sau Raffaella, așa, dintr-odată, ar crede că prietenia noastră s-a terminat.”) va îmbrățișa condiția fetei rele, energice, agresive, băiețoase, iar prietena sa va fi percepută drept ingenuă, blândă, înțeleaptă, rațională: ” – Întotdeauna a fost așa, de când eram mici: toți cred că ea e rea și eu bună.”( Lenu); ” Voiam  să spun doar că te pricepi să te faci îndrăgită. Diferența dintre mine și tine, dintotdeauna, e că oamenii se tem de mine și de tine nu.- Poate pentru că tu ești rea, i-am spus tot mai furioasă.”(dialog Lila- Lenu).

Un dialog edificator (Lila- Lena) și pentru semnificația titlului și pentru importanța prieteniei este la finalul volumului I:

” – Orice s-ar întâmpla, tu continuă să studiezi.

– Încă doi ani: apoi iau diploma și am terminat.

– Nu, să nu termini niciodată: îți dau eu banii, trebuie să studiezi mereu.(…)

– Mulțumesc, dar, la un anumit moment, școlile se termină.

– Nu pentru tine: tu ești prietena mea genială, trebuie să devii cea mai bună dintre toți, bărbați și femei.”

Acest roman tratează o problematică largă, într-un limbaj accesibil și într-un stil alert, pe placul unui public racordat la realitatea contemporană.

Loredana Stan, 9 august 2018