Cică fericirea nu scrie niciun rând. O după-amiază cu Emil Brumaru te poate face și fericit și inspirat (asemenea comandamentelor contemporane) la scris. Poetul Brumaru e la fel de spumos și la 80 de ani. Interesante sunt poveștile lui despre începutul scrisului, provocat de prima iubire (iubitei i-a scris într-un an 700 de scrisori), despre cei 12 ani în care a fost doctor la Dolhasca (unde  trata țigăncile sau un popă, venit la geamul său, la 12 noaptea, pentru că i-a intrat un purice în ureche), despre iubirea față de Tamara, a doua soție a sa, cu 16 mai mică decât el, elevă la data când a cunoscut-o, despre pasiunea pentru cărți (care i-au invadat locuința), despre plăcerea de a comenta și adăuga replici operelor  scrise de alții (Shakespeare), despre scriitorul de urgență, Witold Gombrowicz, care îl scoate din starea proastă, despre lecturile importante ale existenței sale: ”Aventurile lui Tom Sawyer”, Bacovia, compendiul ”Istoriei literaturii” a lui Călinescu.

Un fragment dintr-o scrisoare a lui Emil Brumaru către Șerban Foarță, din 1977,  despre poezia vieții: ”Nu-i aşa că poezia există? Spune, nu-i aşa? Mergi pe stradă şi, deodată, vezi un zid de cărămidă şi-ţi vine să cazi în genunchi, sau vezi un gard sau o cişmea subţire-n fundul unei curţi, picurând veşnic pe-o lespede (mai ales vara, când tot ce-i piatră frige) alături de-o găleată goală, sau te urci cu sufletul pe-o scară sprijinită de cine ştie când, sau chiar îţi vine să săruţi mânerul de alamă al unei uşi. Nu-i aşa, nu-i aşa că poezia există?“

Loredana Stan