Uneori ”Forța destinului” de Verdi coboară din eter în caietul  unui copil curios, dornic să imortalizeze momentul și să transmită posterității că între două concepte literare se poate asculta muzică. Caietul său e mărturia unui timp fast în care minte și suflet s-au unit să recunoască forța imanentă a destinului. Pentru alții, poate fi prilejul de a trece mai repede timpul care pare împietrit într-o zi de vineri, încărcată de informatici și matematici și o nuvelă prea moralistă pentru vremurile astea high-tech. Un locatar al primei bănci se transformă într-un dirijor de ocazie care punctează ritmurile înaripate ale muzicii. Altădată, dirijorul nostru număra cu aceleași brațe transformate într-o clepsidră  ultimele secunde ale orei, anunțând parcă faptul că toată lumea a ajuns la finish cu bine. Acum cântă doar muzica și copilul curios mâzgălește pentru memorie ca pe o tăbliță de lut pe care o vor descoperi civilizații neștiute ”ȘI ACUM O SĂ CÂNTE FORȚA DESTINULUI”.