Sfârșiturile nasc sentimente de toate felurile, amintiri dintre cele mai ciudate, selecții  de clipe care, aparent, nu au ce căuta în mintea aceluiași om. Bunăoară, cineva nu poate uita capetele aplecate ale unor crai deștepți și frumoși, plictisiți și indiferenți la filmul ce se derula în fața lor, dar atenți să rezolve cine știe ce enigmă din lumea științelor exacte. Preț de câteva secunde intrau în lumea celei de-a șaptea arte, apoi altceva îi chema în alte universuri, pixul desena în aer sau pe lemnul tocit de atâtea brațe tinere, câteva semne, cu rotocoale, cifre, linii drepte. Cineva cu nume celest îi atingea în semn de atenționare, cerberul era pe modul avion, zbura și el spre alte zări în care era vremea unor începuturi, așa că și craii puteau  călări în voie toți bidiviii nărăvași ai științei. Memoria păstrează și o secvență de viață cu niște suflete lipite de o mamă de rezervă preț de câteva ore, niște chipuri speriate de agitația unora care și-au adus aminte de ele pe ultima sută de metri a anului. Niște portocale depuse ofrandă lângă un brad cu un rol foarte important în încăperea mare, niște cuvinte scrise frumos, albastru, pe o tablă nouă, niște bomboane ce ajung în mâini timide, voci ce răsună sincer la plecare, sunt mărturiile unor clipe devenite istorie. În filmul ăsta ce se realizează acum încap și niște cărți dezbrăcate de ambalajele de plastic, privite, pipăite și răsfoite ca pe un dar drag și încântarea unui copil care își contabilizează volumele primite, cu gândul la vacanța livrescă. Toate clipele astea s-au dus deja, acum sunt într-o conservă suculentă de trăiri și  gânduri. Sfârșiturile nasc ceva între durere, nostalgie, regret și voluptate.

Loredana Stan