Despre forțarea limitelor să scrii. Despre cum vâslești singur în ape tulburi. Despre privirea  celui care e în barcă, alături de tine, și îți zâmbește atât de frumos. Ție ți-au crăpat palmele, buzele ți s-au uscat, dar e atât de frumos altarul care ți se construiește în reveria ta. Sunt și ceva lauri acolo. Câteva frunze, nu pentru gloria ta, ci pentru sarmale, pentru destinul de gospodină. Și tu vâslești. Nu ai ajuns la mal. Partenerul tău a dispărut din senin. Și tu lupți, tragi de vâsle și în vis. Doar norocul te mai poate salva. Unii cred că viața e simplă și frumoasă. Ferice de ei!