„Un fel de veselie prin mahalaua înfundată. E doară zi de Paşti, zi de repaus. Scrânciobul se învârte viu şi colorat, iar lăutarii cântă cu foc.
– Tu unde eşti Marie, frumoasă fată de mahala?
Pe cerdacul căsuţei tale părinţii tăi bătrâni se uită la lumea care trece; un marinar în concediu cântă din harmonic şi valsul lui se pierde prin mahalaua plină de soare, de coji de ouă roşii şi de fărâmituri de cozonac. Căsuţa voastră acum are igrasie, parcă s-a mai aplecat, acoperişul de şindrilă a putrezit de tot.
– Tu unde eşti Marie, frumoasă fată de mahala?
Pe la portiţe stau cavaleri şi domnişoare, la portiţa voastră nu e nimic şi nici o bicicletă, nici o trăsură nu se mai opreşte, şi nici un domn elegant, nu mai coboară ca altă dată.
Dar tu, erai plină de viaţă şi rochiile tale scumpe le admira toată mahalaua; nici o fată nu era geloasă pe tine, fiindcă sticluţele cu parfum şi toate bomboanele pe care ţi le dădeau liceenii şi toţi amanţii tăi, le împărţeai lor.
Te iubeau cu toţii, erai atât de bună şi tu râdeai mult…
Când aveai timp citeai, şi printre cărţile tale, felurite erau multe care-ţi vorbeau de o morală mai blândă. De o iubire mai nouă, pe care tu nu le înţelegeai dar care te puneau pe gânduri.
Mai târziu, prietenele tale spuneau că te-ai schimbat şi ieşeai din casă tot mai rar; inima ta începuse să bată neînţeleasă, pe când toţi te credeau fericită.
Şi acea durere ascunsă, care pune trandafiri pe obraji, într-o zi te-a făcut să părăseşti, pentru totdeauna această lume, pe care tu o mângâiai cu frumuseţea trupului tău…
E Paşte acum, şi mahalaua e plină de soare, de coji de ouă roşii şi fărămituri de cozonac şi tremură de cântece de harmonice şi de râsul ascuţit al copiilor şi al fetelor pudrate.
Tu unde eşti Marie, frumoasă fată de mahala ?…”