6 martie  1982

Dragă Olga,

3. Îmi amintesc din nou acel moment îndepărtat din Hefmanice, când, într-o zi călduroasă și senină de vară, m-am așezat pe un morman de fiare ruginite și am contemplat coroana unui copac enorm ce se întindea, demn, pe deasupra tuturor gardurilor, sârmelor, gratiilor și turnurilor de observație ce mă despart de el. În timp ce urmăream freamătul imperceptibil al frunzelor sale pe fundalul unui cer nemărginit, am fost copleșit de o senzație greu de descris: deodată mi s-a părut că mă ridic deasupra tuturor coordonatelor existenței mele momentane în lume spre un fel de stare de dincolo de timp în care toate lucrurile frumoase pe care le văzusem și le trăisem vreodată existau într-un ”prezent complet adiacent”; m-a cuprins o senzație de reconciliere, un consimțământ aproape blând privind cursul inevitabil al lucrurilor așa cum îmi apare acum, alături de o hotărâre destinsă de a înfrunta ceea ce trebuia înfruntat. O uimire profundă față de suveranitatea Existenței  a devenit o senzație amețitoare de prăbușire nesfârșită în abisul misterului său; o bucurie nemărginită de a trăi, de a fi avut șansa să trăiesc tot ce am trăit și că totul are un sens profund și evident – această bucurie a format o legătură ciudată în mine cu o vagă eroare provocată de incomprehensibilitatea și inaccesibilitatea a tot ceea ce era atât de aproape de mine în acel moment când mă aflam chiar la ”marginea infinitului”; am fost cuprins de o senzație de fericire extremă și de armonie cu lumea și cu mine, cu acel moment, cu toate momentele pe care le puteam evoca și cu toate acele lucruri invizibile ce stau în spatele acelui moment și au sens. Aș spune chiar că a fost oarecum ”o dragoste fulgerătoare”, deși nu știu exact față de cine sau ce. ”