”Mă așezam adesea în sala de așteptare a doctorului Katz, pentru că madam Roza repeta că e un om care-ți face mult bine, dar eu n-am simțit nimic. Poate că nu stăteam destul. Știu că există mulți oameni care fac binele în lume, dar nu se ocupă de asta tot timpul și trebuie să fii pe fază. Nu există minuni. La-nceput, doctorul Katz ieșea și mă-ntreba dacă-s bolnav, dar după aia s-a obișnuit și mă lăsa-n pace.[…] Madam Roza zicea că doctorul Katz e pentru medicină generală și-i adevărat că veneau la el tot felul, evrei, firește, ca peste tot, nord-africani, ca să nu spun arabi, negri și tot felul de boli. Găseai cu siguranță la el multe boli venerice, din cauza muncitorilor imigranți, care se molipsesc înainte de a veni în Franța  pentru a beneficia de asigurare socială. Bolile venerice nu sunt contagioase în public, iar doctorul Katz le accepta, dar n-aveai dreptul să aduci difteria, scarlatina, pojarul și alte porcării de genul ăsta, care trebuie ținute acasă. […] Îmi plăcea foarte mult să stau într-o sală de așteptare și să aștept ceva, iar când se deschidea ușa cabinetului și intra doctorul Katz, îmbrăcat în alb din cap până-n picioare și venea să mă mângâie pe păr, mă simțeam mai bine și de asta-i făcută medicina. 

Madam Roza era foarte îngrijorată de sănătatea mea, zicea că sunt atins de tulburări de precocitate și începusem să am ceea ce ea numea dușmanul neamului omenesc, care se scula de mai multe ori pe zi. Cea mai mare grijă a ei, după precocitate, erau unchii și mătușile,când adevărații părinți mureau într-un accident de mașină, iar ăialalți nu voiau cu adevărat să se ocupe de copil, dar nici nu voiau să-l dea la Asistență, nu cumva să lase prin cartier impresia că sunt lipsiți de inimă. Iar atunci veneau la noi, mai ales dacă copilul era consternat. Madam Roza numea un copil consternat, când era lovit de consternare, cum o arată și cuvântul respectiv. Asta-nseamnă că nu-i pasă deloc de viață și devine antic. E cel mai rău lucru care i se poate întâmpla unui puști, pe lângă altele.[…]

Madam Roza zicea că la animale e mult mai bine ca la noi pentru că ascultă de legile naturii, mai ales leoaicele. Avea numai elogii față de leoaice. Când mă culcam, înainte de a adormi, puneam uneori să sune, mergeam să deschid ușa și vedeam o leoaică, voia să intre ca să-și apere puii. Madam Roza zicea că leoaicele sunt celebre pentru asta și că mai degrabă s-ar lăsa ucise decât să dea înapoi. Așa-i legea junglei, iar dacă leoaica nu-și apără puii, nimeni nu are încredere în ea. 

O aduceam pe leoaica mea aproape în fiecare noapte. Intra, sărea pe pat și ne lingea pe obraz, că și ceilalți aveau nevoie de ea, iar eu eram cel mai mare, trebuia să am grijă de ei. Doar că leii au o reputație proastă, fin’că trebuie totuși să mănânce și ei ca toată lumea […]

Până la urmă, madam Roza a aflat că aduc în casă o leoaică în timp ce doarme. Știa că nu-i adevărat și că nu fac decât să visez la legile naturii, dar avea un sistem din ce în ce mai nervos, iar la ideea că noaptea vin animale sălbatice în apartamentul nostru i se făcea frică. Se trezea urlând, fin’că ceea ce la mine era un vis, la ea devenea coșmar și zicea tot timpul că visele care îmbătrânesc devin totdeauna coșmaruri. Noi ne imaginam două leoaice diferite, dar asta-i situația