Proza mea cu titlul de mai sus, pentru care am câștigat un premiu de creativitate, acordat de Naji Naaman’s Foundation for Gratis Culture.

Apa îi curgea prin părul spălat cu șamponul răcoritor și ea privea la albul căzii și se gândea că e fericită. Sentimentul de fericire îi umpluse ființa când stătea cu capul aplecat, de parcă gândurile de bine fuseseră așezate prost până acum și avuseseră nevoie de poziția asta nefirească să îi ordoneze ce părea nelalocul lui. Apa curgea în continuare din duşul ţinut energic în mâna firavă. Picăturile se prelingeau dezordonat, umezind marginile căzii. Cădeau și câteva fire de păr și le număra din ochi să nu cumva să depășească media zilnică de 100 de care vorbeau cercetătorii că e normal să părăsească scalpurile umane. Rezolvase și problema aceasta, fericirea era încă în ea. Prosopul aduna odată cu apa și gândurile ei, le ținea strâns în vârful capului în turbanul improvizat, pe care îi plăcea să și-l construiască de când era mică și voia să fie cochetă. Își amintea cum, rămasă acasă singură, cotrobăia prin dulapul mamei ce mirosea a săpun rusesc de trandafiri și era fericită când mâinile ei atingeau țesătura dantelată a șalului alb, generos, încăpător pentru multe capete și umeri de copil fascinat de eleganța lucrurilor din rafturile tăinuite. Își așeza șalul pe cap și făcea înconjurul acestuia până se termina întinderea albă și oglinda îi verifica standardul personal de frumusețe. Se vedea altfel. Mama o lăsase acasă copil și ea se deghizase într-o femeiușcă, cu gesturi de mireasă ce își așază fremătând voalul feciorelnic.
Își amintea perfect ziua aceea când au început experimentele ei de cochetărie. Era noiembrie și mirosea a trandafiri precum dulapul mamei, chiar dacă murise Brejnev și lumea toată jelea în fața televizorului. Așa se explică de ce programul tv ținea mai mult decât cele două ore aferente. Atunci era doar un copil prost. Atunci se vedea bogată când își umplea căușul palmelor cu bomboane cubaneze și cu alune de pământ. Totul era simplu, chiar dacă existau în lumea ei și fete rele care o urau și îi răspundeau arogant la mirările în legătură cu frumusețea manichiurii că au unghiile ascuțite și lungi ca să poată curăța mai bine farfuriile murdărite de mămăliga mâncată în exces, de sărăcie. Revolta se ascundea în unghiile fetelor care înțelegeau să lupte astfel cu sărăcia și cu lipsa de libertate. Azi fetele rebele au unghii lungi din alte motive și nici măcar nu mai sunt ale lor, sunt artificiale ca multe altele ale acestor vremuri în care mămăliga se numește polenta și e ”servită” cu tacâmuri de argint. Copilul de atunci privea lumea de la fereastra dormitorului său în fiecare dimineață. Urmărea de la etajul doi baletul adulților încovoiați de griji și credea că lumea e frumoasă. Aceiași oameni, la aceleași ore, așezați parcă de un compozitor pe un portativ, ca niște note muzicale, mergeau în ritm de marș către serviciu. Nimeni nu trebuia să iasă din spațiile celor cinci linii ale imaginarului portativ. Copilului de atunci i se părea că oamenii pășeau pe un bulevard muzical și ea se simțea ca un dirijor. Se alunga din căldura pledului ținut protector pe umeri și întindea o baghetă invizibilă cu care îl făcea pe domnul cu pantaloni evazați să meargă mai repede, iar pe baba Rada, care aiura curajoasă despre primar și statuia construită recent, ca ofrandă adusă regimului, o ”convingea” să tacă două secunde pentru a auzi ritmul de cavalerie al tocurilor proaspăt potcovite. Flecurile de metal erau un amănunt monden ce ușura viețile femeilor învățate să facă economii la orice. Tocurile cântau pe multe voci și îi spuneau versuri ritmate. Mai târziu avea să găsească tocuri înalte și senzuale, cântând alte melodii, în filmele lui Almodovar. Întâlnirea de dimineață a fetiței cu lumea se termina cu ritualul din balcon în care se odihneau veșnic păpușile ei. Păpușile erau alintate, schimbate cu alte straie, confecționate la mașina de cusut a bunicii, învelite și apoi adormite. Dormeau mereu, erau condamnate la un somn veșnic de către fetița care ura să-și facă siesta de după-amiază, în loc să plece în noi aventuri cu prietenii din bloc. Se mai întâmpla ca într-una dintre aventurile astea un copil să fugă după o minge și să moară călcat de mașină. Rămâneau în urma lui bocetele mamei care spărgeau zidurile apartamentelor comuniste.
Gândurile ei ce făcuseră un maraton prin copilărie se refugiaseră în ecranul telefonului care suna strident, chemând alte ritmuri ale realității. Era în continuare fericită, păpușile nu se mai treziseră demult, baba Rada murise din vremuri imemoriale, în colțul străzii apăruse un alt ”lucid” necurajos acum, căci omenirea câștigase dreptul de a vorbi orice.
În oraș venise toamna ce mirosea încă a vară. Acum era liniște, dar suricatele așteptau la pândă să iasă de după televizoare, să mănânce tihna gândirii și să expulzeze idei coapte într-un cuptor nefericit. Așa era acum: și verde obosit și arsură de frunze și răcoare din când în când și frumusețe destulă.

LOREDANA STAN